Umbrele Nopții

Capitolul 10 - Învață din greșeli

 „Învaţă din greşelile altora, nu o să ai timp să le faci tu pe toate."
– Alfred Sheinword

        Îl recunosc imediat pe băiatul cu păr platinat ce m-a salvat în pădure în urmă cu puțin timp, tocmai de aceea rămân blocată cu manga-urile lui în mână. Nici măcar nu știu cum îl cheamă, ce-i pot spune?

        Pare a fi la fel de surprins să mă vadă, probabil de aceea are ochii măriți. Îi întind manga-urile adunate de pe podea, iar el le ia fără a scoate vreo vorbă. Se întoarce rapid să plece, însă o fetiță cu păr blond și ochi albaștri, îmbrăcată într-o rochiță albă, se apropie de el și ridică o revistă la nivelul ochilor săi.

        — Nathan, am găsit-o! exclamă entuziasmată.

        — Deci te cheamă Nathan, afirm.

        Oftează, trecându-și mâna peste ceafă.

        — Mulțumesc, Cassy...

        Fetița se încruntă.

        — Pentru ce?

        Nathan apucă manga-ul din mâna ei și îl analiză tăcut, în timp ce eu încerc să găsesec o modalitate prin care aș putea să deschide o conversație. Ce-i pot spune fără a aduce vorba de acea noapte? Îmi place culoarea părului tău? Ar suna patetic, dar nu mai patetic decât întreg momentul acesta, căci stăm față-n față fără a ne vorbi.

        — Am întrerupt ceva? ne întrebă fetița, mutându-și privirea de la mine, la Nathan.

        — Nu, îi răspunde ferm. Julie, ea e sora mea mai mică, Cassy. Cassy, ți-o prezint pe Julie.

        — Bună, Julie!

        Fetița se grăbește să mă ia în brațe, iar deși gestul ei mă surprinde, îi răspund cu aceeași căldură. Când se desprinde din îmbrățișare, se întoarce spre Nathan.

        — Vrei să-ți caut eu volumul paisprezece din Naruto și să te las să vorbești cu fata drăguță?

        — Cassy! exclamă el, mărindu-și din nou ochii.

        — Oh, OK, am înțeles, nu vrei ca ea să știe că tu crezi că e drăguță! se amuză, fugind rapid spre raionul cu Naruto, înainte ca fratele ei să apuce să o prindă.

        — Deci... Nathan, huh?

        Își poate da seama din tonalitatea vocii mele cât sunt de jenată de întreg momentul, însă nu pot spune că el e mai relaxat.

        — Care erau șansele să te reîntâlnesc? murmură, ridicându-și ochii spre tavan.

        Surâd.

        — Vrei să zici într-un oraș izolat de lume și cu o populație de câteva sute de persoane? Slabe, cu siguranță!

        Sarcasmul meu îl determină să pufnească amuzat.

        — Citești manga? îl întreb, indicând cu capul spre revistele din mâna lui.

        — Ăăă... nu, bineînțeles că nu. Manga-urile sunt pentru copii. Astea sunt ale... huh, ăăăm... surorii mele! Da, sunt ale lui Cassy, eu doar i le țin.

        — Fetița care a zis că se duce să-ți aducă volumul paisprezece din Naruto? îmi ridic o sprânceană.

        — OK, m-ai prins, se amuză, trecându-și mâna prin păr. Dar din moment ce ești aici, bănuiesc că și tu citești manga, am dreptate?