Umbrele Nopții

Capitolul 8 - Idealul imperfect

„Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână."
– Alfred de Musset

          Am trecut prin multe situații dificile în cei nouăsprezece ani de viață, dar niciodată nu am simțit nevoia de a număra secundele. Nu-mi pot explica de ce duc lipsă de răbdare când vine vorba de Nathan. Mi-a promis că se va întoarce, am încredere că o va face, dar nu știu când. Nu mi-a spus dacă va veni astăzi, mâine, poimâine, peste un an sau chiar zece. Am început să fac plimbări nocturne în speranța că voi da de el mai repede, dar au trecut două zile fără să primesc vreun semn din partea sa.

Așa am ajuns ca, la două noaptea, să umblu de nebună pe străzi. Poate că e bizar, dar liniștea de la această oră mă liniștește, cel puțin parțial. Aș putea da peste un vampir, sunt perfect conștientă de asta, dar nu puteam rămâne în apartament fără să mă frământ cu gândurile ce m-ar fi ținut trează oricum.

Colac peste pupăză, nici Warren nu a mai dat vreun semn de viață din acea noapte. Ar trebui să fiu fericită, poate că, în sfârșit, a înțeles că totul s-a terminat între noi, dar îl cunosc prea bine pentru a crede așa ceva. Atunci când își pune ceva în minte, nu renunță doar fiindcă i se cere s-o facă. Ba chiar din contră, asta îl motivează să continue. Tocmai de aceea îmi e teamă că aceasta este doar liniștea de dinaintea furtunii.

Telefonul ce începe să-mi sune în palmă mă trezește la realitate. Numele lui Sam e afișat pe ecran, ceea ce probabil înseamnă că mi-a sesizat lipsa. Nici nu mă obosesc să mă întreb de ce mai e treaz la ora asta înainte de a-i răspunde.

— Bună, Sam!

— Julie, ce naiba, unde ești? Am văzut ușa camerei tale deschise și că nu ești acolo. Ai plecat undeva?

— M-am dus până la supermarket, îl mint, deoarece știu că dacă îi zic că am simțit nevoia de o plimbare nocturnă, mă voi trezi cu o programare la psiholog mâine dimineață. Ajung înapoi în două minute, sunt deja aproape de bloc și--

— Nu ai prefera să fie două ore?

Tresar, întorcându-mă în spate cu o rapiditate ce aproape mă face să scap telefonul din mână. Nathan, îmbrăcat complet în negru și cu gluga hanoracului trasă peste cap, stă rezemat de trunchiul unui copac cu brațele încrucișate la piept. Buzele pline îi sunt curbate într-un zâmbet șters, unul ce îmi face inima să tresalte în piept. Îl aud pe Sam cum îmi pronunță numele în mod repetitiv, dar nu-i mai acord atenție.

— Trebuie să închid, murmur, întrerupând apelul înainte de a-mi îndesa telefonul în buzunar.

Înaintez spre Nathan, ceea ce-l face să se împingă de pe trunchiul copacului și să-și îndrepte spatele, îndepărtându-și în același timp gluga de pe cap. Nu mai zâmbește, dar își menține privirea asupra mea. Ajungând la un metru în fața sa, un detaliu neobișnuit mă face să mă opresc. Ochii săi. Nu mai sunt negri, nu sunt nici măcar galbeni sau roșii – ci sunt din nou albaștri.

— Haide, Jules, de ce pari atât de surprinsă? Doar nu credeai că-mi voi încălca cuvântul, nu-i așa?

— Nathan, ochii tăi...

— Oh! își duce degetele sub ochi. Par reale? Lentilele de contact. Lissa crede că e o idee bună să le port din moment ce mă încăpățânez să ies din apartament.

Înaintez spre el cu dorința de a-l strânge în brațe, de a-i simți căldura îmbrățișării, însă se trage rapid în spate, menținând o distanță rezonabilă între noi.

— Nu vreau să mă atingi, Jules, îmi spune când își mută capul într-o parte, refuzând parcă să-mi întâlnească privirea. Încă îmi este greu să mă controlez în preajma oamenilor, contactul fizic face să-mi fie aproape imposibil.