Umbrele Nopții

Capitolul 15 - Transgresia fizică

„Sărutul este transgresia fizică a conexiunii mentale care deja s-a produs." – Tanielle Naus

        Ascult detașată ce-mi spune David prin walkie-talkie, însă nu sunt cu adevărat interesată de motivul pentru care nu mă poate antrena astăzi. Nu fac decât să repet într-una „OK" și „am înțeles", sperând să termine mai repede ce are de zis. Când, într-un sfârșit, își ia rămas bun, mă întorc în camera mea și mă așez pe pat, lângă tabla de șah, mutându-mi privirea asupra lui Nathan. Stă în partea opusă a tablei de joc, cu picioarele trase la piept și bărbia pe genunchi.

        — Ce a vrut Clarke? întrebă, mutând o piesă de șah.

        — A avut loc un alt atac noaptea trecută, mi-a zis doar că nu mă poate antrena astăzi, îi răspund și-mi așez degetele pe bărbie, încercând să-mi gândesc strategia de joc.

        Nathan e incredibil de bun la șah, iar dacă mă las distrasă de conversație și fac o mișcare greșită, sigur pierd. Oricum sunt pe punctul de a o face.

        — Să înțeleg că ești liberă toată ziua?

        — Aș vrea eu, îi zic și mut o piesă. Când David nu mă poate antrena, Warren îi ia locul.

        Nathan pufnește stupefiat.

        — Îmi pare rău pentru tine.

        — Nu ai de ce. Warren nu e chiar atât de rău odată ce ajungi să-l cunoști.

        — Din contră, Jules. Odată ce ajungi să-l cunoști, îți dai seama ce persoană îngrozitoare e, își trece mâna printre șuvițele platinate, încercând să și le depărteze de pe frunte. Dacă ai pic de încredere în mine, ascultă-mă când îți zic că e mai bine să păstrezi distanța față de el.

        — Având în vedere circumstanțele, nu cred că pot face asta.

        Și nici nu cred că aș vrea s-o fac, adaug în minte.

        — Poți încerca, mă sfătuiește, mutând o altă piesă. Șah-mat!

        Analizez crispată tabla de joc.

        — Fir-ar să fie! exclam, realizând că, într-adevăr, m-a învins. E a patra oară când câștigi, încep să cred că trișezi, Nathan.

        — Nu-mi stă în fire, răspunde simplu și se ridică de pe pat, îndreptându-se spre fereastră. Mama ta nu s-a întors nici azi-noapte?

        — Ba da, dar a plecat devreme.

        De când tata a fost împușcat, rutina cu care eram obișnuită s-a schimbat. Mama își petrece majoritatea timpului în spital, iar când nu e acolo, e în patrulă, de aceea că nu reușesc s-o vad mai mult de douăzeci de minute pe zi. Kyle stă la David Clarke, iar deși invitația a fost extinsă și pentru mine, am hotărât să rămân acasă.

        Singura persoană care m-a oprit din a mă izola complet a fost Nathan, care m-a vizitat zilnic pentru a-mi ridica moralul. Nu sunt sigură de ce face asta, însă dacă nu era el, cel mai probabil acum aș fi fost într-o baltă de lacrimi în colțul camerei, așa că îi sunt recunoscătoare pentru grijă.

        — Mai ai o oră până la antrenamente, afirmă și se întoarce cu fața spre mine. Vrei să pregătim ceva de mâncare până atunci? Nu ai mâncat nimic azi.

        — Nu-mi e foame, ridic din umeri.

        — Nu ai mâncat nimic, Jules, iar antrenamentele te vor suprasolicita. Deci, haide! se apropie de mine și își întinde mâna pentru a mă ajuta să mă ridic din pat, dar nu mă clintesc din loc.