Umbrele Nopții

Capitolul 40 - Sfârșitul începutului

„Fiecare poveste are un un sfârșit, în viață însă, fiecare sfârșit are un nou început." – Anonim

          E trecut de miezul nopții când îmi iau rucsacul pe spate și îmi îndes vechiul telefon în buzunarul hanoracului, trecându-mi pentru ultima dată privirea prin cameră înainte de a o părăsi. Ziua trecută am rămas închisă în camera mea, în ciuda faptului că atât părinții mei cât și Warren au încercat să mă convingă să descui ușa. Am refuzat să-i văd, nu am ce să le spun. Știu că locul meu nu mai e în orașul acesta, așa că în seara asta îi voi da ascultare lui Nathan și voi pleca.

Dar nu am de gând s-o fac singură.

Traversez holul până la camera lui Kyle, deschizând ușa cu grijă pentru a nu scoate un scârțâit ce i-ar putea trezi pe părinții noștri. Camera e întunecată. Mă îndrept spre pat, unde acesta doarme liniștit cu un ursuleț de pluș în mână.

— Kyle, mă aplec pe vârfuri, începând să-l scutur ușor de umăr. Kyle, trezește-te!

Își deschide ochii, clipind de două ori înainte de a-și întoarce privirea spre mine.

— Julie? întrebă, întinzându-se până la noptieră pentru a aprinde mica veioză. Ce faci la ora asta aici?

— Trebuie să te schimbi, mă ridic în picioare, îndreptându-mă spre dulapul său. Vom pleca din oraș în seara asta.

— Despre ce vorbești?

Mă întorc spre el cu o pereche de jeanși și o bluză, așezându-le lângă el înainte de a i mă adresa din nou.

— Înainte ca Nathan să... mă opresc o clipă, încercând să-mi adun curajul necesar pentru a rosti acel cuvânt nenorocit. Dar nu pot. Înainte să i se întâmple ce i s-a întâmplat, mi-a spus că sub casa lui este un tunel ce duce până în Gainesville. Nu am de gând să mai rămânem în Warrenton după ce am văzut cât de cruzi sunt oamenii de aici.

— Mama și tata știu despre asta?

Îmi scutur capul.

— Nici ei nu sunt diferiți de restul, Kyle. Înainte de a mă întoarce în Warrenton, stăteam cu un prieten în New York. Ne vom duce acolo, mă voi reangaja unde lucram și--

— Julie, mă întrerupe, afișându-și o expresie tristă, eu nu pot pleca din oraș. Am zece ani, ai uitat? Nu pot face nimic fără o semnătură din partea părinților, plus de asta, nici nu vreau s-o fac. Știu ce i s-a întâmplat lui Nathan și tuturor celor din familia Waldgreave, Chris îmi era cel mai bun prieten, așa că sunt la fel de supărat, dar Warrenton e casa mea...

— Nu se poate trăi aici, Kyle! În New York vei putea avea o viață, vei putea să te joci, să mergi la școală și să-ți faci prieteni, așa cum orice copil de vârsta ta ar trebui s-o facă...

— Înțeleg asta, însă nu vreau să plec, Julie, dar tu ar trebui s-o faci. Am auzit la antrenamente despre ceea ce le-ai zis oamenilor, nu vei mai putea rămâne în oraș fără a te afla într-un pericol constant, chiar dacă tata a reușit să-ți amâne pedeapsa.

Oftez.

Nu regret nimic din ceea ce am făcut în acea seară, chiar m-am bucurat să le șterg zâmbetele idioate de pe fețe oamenilor.

— Nu vrei să știi dacă e adevărat ceea ce le-am spus?

— Nu mă privește, ridică din umeri. Nu îmi pasă dacă i-ai ajutat sau nu pe vampiri, Julie, ești tot sora mea.

Îmi strâng pleoapele când simt cum lacrimile încep să mi se scurgă pe obraji. Urăsc faptul că, deși are doar zece ani, fratele meu reușește să gândească independent. Aș fi putut să-l conving să vină cu mine dacă nu era atât de matur, aș fi putut să-l scap de chinul conviețuirii în acest oraș. Aș fi putut, dar nu pot. Îmi cuprind fratele într-o îmbrățișare strânsă, plecându-mi capul pe umărul său.