Umbrele Nopții

Capitolul 2 - Trei minciuni

„Nu trebuie să ne simțim jigniți când ceilalți ne ascund adevărul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea nouă înșine." – François de La Rochefoucauld

Nathan

           Apartamentul nu e nici pe departe unul luxos, însă locația sa a fost cea care a atras-o pe Lissa și a convins-o să-l cumpărăm. Este la doar câteva străzi distanță de parcul central, ceea ce e o schimbare drastică pentru noi, care am stat toată viața în inima pădurii, departe de orice însemna civilizație. Mobilat într-un stil rustic, în culori de crem și maro închis, apartament a rămas aranjat de foștii proprietari. Probabil nici nu ne vom deranja să-l redecorăm. De ce am schimba ceva ce e deja perfect?

Lissa stă tolănită pe canapea cu laptopul în brațe, căutând să-și comande câteva haine de pe internet, deoarece, în graba noastră de a părăsi Warrenton-ul, nu am apucat să luăm nimic – nu că am fi avut ceva de luat. Imediat ce granițele s-au redeschis cu două zile în urmă, am părăsit orașul.

Ies pe balconul apartamentului, sprijinindu-mi brațele de balustradă pentru a putea privi în jos. Sunt la etajul zece, ultimul. Contrar zvonurilor conform cărora New York-ul se trezește noaptea, strada pare a fi pustie. Nici un om care să traverseze prin fața blocului, nicio voce care să perturbe liniștea placidă a nopții. Sar cu picioarele pe balustradă, privind în jos cu aceeași intensitate. Adierea călduroasă a începutului de vară mă lovește ușor în față, determinându-mă să inspir adânc. Dar nu simt nimic. Plămânii mei nu mai au nevoie de aer, dar micile gesturi caracteristice oamenilor trezesc în mine sentimentul de nostalgie, ceea ce mă ține conectat la realitate și mă oprește să recurg la acțiuni regretabile.

— Ce faci?

Îmi întorc capul, observând-o pe Lissa înaintând spre mine cu brațele încrucișate la piept. Îmi dau seama că a venit aici pentru că a intuit ce am de gând, dar nu mă mișc din loc.

— Mă întorc repede, o asigur.

— Nathan, mi-ai promis!

— Vreau doar s-o văd, Lissa, nu voi vorbi cu ea!

— Ai zis că dacă venim în New York, nu vei încerca să o contactezi.

— Și nu o voi face. Vreau doar s-o văd.

— Dar--

— Au trecut două luni!

Se apropie de mine, cuprinzându-mi palma într-a ei.

— Două luni și trei zile, Nathan, am ținut și eu evidența. Dar nu ești pregătit încă, dacă îți pierzi controlul, dacă o rănești--

— Nu aș putea!

— Nu intenționat! Te rog, te implor, dă-mi ascultare de data asta!

Oftând, sar de pe balustradă înapoi pe balcon.

— Bine.

Prima minciună.

Zâmbindu-mi, Lissa își înconjoară brațele în jurul meu și mă cuprinde într-o îmbrățișare cu rol consolator. Știu că nu va ceda, așa că, de data asta, îi voi da ascultare. Are dreptate când îmi cere să mențin distanța față de Julie, nu am control deplin asupra pornirilor mele instinctive, dar trebuie să o văd, vreau doar să mă asigur că e bine. Îmi plec bărbia pe vârful capului ei și o strâng la piept, răspunzându-i îmbrățișării cu aceeași căldură.

Lissa este cea care mi-a amintit cine sunt. Lissa este singura cu care am vorbit în ultimele luni. Lissa este tot ce mi-a mai rămas. Întreaga mea familie. Nu cred că voi putea accepta vreodată ce s-a întâmplat în acea noapte. Mi-aș dori să-i fi văzut pentru ultima dată, chiar și pentru câteva secunde, să-mi iau rămas bun cel puțin, dar destinul a avut alte planuri pentru mine. Vizual, nu îmi amintesc ultimele clipe de viață, dar simt până în măduva oaselor durerea ce-mi invadase întreg corpul când grinda în flăcări căzuse peste mine.