Umbrele Nopții

Capitolul 34 - Ultimul avertisment

„Don't you ever say I just walked away, I will always want you" – Wrecking Ball, Miley Cyrus

Cât de ușor ar fi dacă aș putea pur și simplu să spun nu? În sfârșit simt că m-am vindecat în urma relației cu Warren, că pot să o iau de la început cu Nathan și să las trecutul să rămână... istorie. Dar nu pot. Oricât de mult mi-aș dori să învinovățesc insistențele Mirabelei pentru asta, știu că e vorba de mai mult decât atât.

Nu mai am sentimente pentru Warren, nu pot să mai am, dar asta nu înseamnă că nu îmi pasă de el. Motivul e inexplicabil, dar nu-l pot abandona când știu că are nevoie de mine. Acesta este și motivul pentru care încuviințez când Mirabela mă privește lung în așteptarea unui răspuns.

— Bine, îmi verbalizez gestul. O să mă duc.

Îmi oferă un zâmbet șters, apoi îl lasă pe Nathan să o tragă afară din încăpere. Știu că are de gând să o ducă înapoi la subsol, așa că profit de acest timp pentru a-mi schimba hainele și a-mi prinde părul într-o coadă.

De ce fac asta? Nu știu.

Fratele meu este adevărata prioritate, Warren nici măcar nu ar trebui să se numere printre problemele mele.

Dar sunt fraieră.

— Nu e o idee bună.

Vocea caldă din prag mă face să inspir adânc, pentru că știu că are dreptate. Nathan nu se înșală niciodată.

— Știu, îi răspund, privindu-mi reflexia în mica oglindă de pe noptieră.

Lumina lumânărilor îmi face chipul să pară atât de lipsit de emoții, atât de cinic. Dar problema mea este exact opusul. Îmi pasă. Îmi pasă prea mult, prea rapid și de persoane de care nu ar trebui să-mi pese.

— ...Însă are nevoie de mine, continui pe o voce stinsă.

Mă întorc cu fața spre Nathan, care mă privește inexpresiv.

— Nu, nu are, mă contrazice, începând să pășească încet spre mine. Warren nu e un copil, Julie. Nu are nevoie de tine, ci de un psiholog! Și unul al naibii de bun.

— Nathan... încerc să spun, însă mă întrerupe când se așază lângă mine pe saltea.

Îmi cuprinde mâna într-a sa, asigurându-se că îl privesc în ochi.

— Nu te opresc din a merge, OK? Dar vreau să știi că nu vei rezolva nimic dacă vei continua să fii „ancora" lui. Nu ești un obiect de care să se folosească când are nevoie. Așa că, te rog, nu-l mai lăsa să te trateze precum unul, pentru că atunci voi fi nevoit să intervin, încheie prompt, sărutându-mi degetele înainte de a se ridica de pe saltea.

Îl privesc tăcută cum iese din încăpere, încercând să-i procesez cuvintele. E un amalgam în mintea mea. Îmi doresc să-l opresc, să-i spun că are dreptate și că nu voi merge, dar nu pot...

Warren nu merită atenția mea, iar în privința asta, Nathan are dreptate, dar nici nu merită abandonat acum. Poate și vorbele Mirabelei m-au influențat în acest sens, dar cum aș putea să nu încerc măcar să-l ajut când știu că sunt singura care o poate face? Sunt mai bună de atât, trebuie să fiu!

Mă ridic de pe pat și apuc cheile mașinii de pe noptieră, croindu-mi traseul în minte în timp ce mă îndrept spre ieșirea din casă. Tata a spus să vin acasă. Nu am idee de ce Warren e acolo, dar judecând după tonul aspru al tatei, cu siguranță nu ca să împartă brioșe cu ciocolată.

Nathan e pe canapea, tastând ceva pe telefon. Probabil vorbește cu Lisa, care sigur dorește să afle dacă ne-am împăcat în urma micii dispute avute pe tema scheletului pe care Nathan l-a găsit.