Umbrele Nopții

Capitolul 24 - Atitudine ostilă

„When everything I touch will break
Loving you is my escape"
– Beth Crowley

          Simt cum întreaga încăpere se învârte odată cu mine când îmi deschid pleoapele. Clipesc de câteva ori pentru a mă asigura că vederea îmi revine în totalitate, căci pe moment nu pot vedea decât culori împrăștiate. Am o durere îngrozitoare de gât, dar nu știu dacă e din cauza faptului că am stat într-o poziție inconfortabilă sau fiindcă m-am rănit cumva.

Când vedere îmi revine, privesc în jurul meu total debusolată. Nu am idee cum am ajuns aici, dar știu bine unde sunt: living-ul casei lui Warren. Încerc să mă ridic în picioare, dar îmi dau seama că nu o pot face. Sunt legată cu o sfoară de scaun, iar trupul îmi e atât de slăbit încât efortul de a mă zbate pare mult prea dificil.

Warren!

El m-a adus aici!

Amintirile mă lovesc precum un fulger în mijlocul furtunii. Warren mi-a injectat ceva în braț, ceva care m-a făcut să adorm. Somnifer poate? Nu ar fi prima dată. Știu de ce a făcut-o, ceea ce înseamnă că singura întrebare rămasă e, de ce m-ar aduce aici? Mi-a spus că mă va preda oamenilor din oraș, sau cel puțin mi-a lăsat impresia că o va face. Sinceră să fiu, nici nu mai știu. Durerea de cap mă împiedică să gândesc limpede.

Tresar când ușa casei se deschide brusc, iar Warren intră înăuntru. Îmbrăcat într-o pereche de jeanși negri și un tricou alb, își ține telefonul la ureche și poartă o discuție destul de aprinsă cu cineva. Îmi mijesc ochii spre el, dar nu se încumetă să-mi acorde atenție. Intră direct în bucătărie, continuând să se răstească la persoana cu care vorbește.

— Warren! strig după el, încercând să-mi rotesc capul pentru a putea vedea în bucătărie.

Niciun răspuns.

Îmi las capul pe spate, oftând zgomotos. E inutil. E de parcă nici măcar nu ar fi observat că m-am trezit. Sau pur și simplu nu-l interesează. Ce i-a mai trecut prin mintea aceea bolnavă de data asta?

— Nu-mi pasă câtuși de puțin! Vreau să o găsiți, indiferent de riscuri!... Da, exact... Bine, ținem legătura! vocea sa autoritară mă face să-mi întorc din nou privirea spre bucătărie, de unde iese cu un mic tub alb în mână.

Își aruncă telefonul pe canapea, poziționându-se în fața mea.

— Prințesa s-a trezit?

— Ți-ai ieșit, în sfârșit, din minți? îl întreb, încercând încă o dată să-mi eliberez mâinile.

Își aruncă ochii peste cap, deschizând capacul micului tub. O pastilă albă îi cade în palmă. Îmi cuprinde bărbia, ridicând pastila la nivelul feței mele. Anticipând ce are de gând, îmi smucesc capul într-o parte și-mi strâng buzele, refuzând să-i permit să mă transforme într-o legumă chiar mai lipsită de forțe decât până acum.

— Calmează-te, Julie, sunt doar vitamine, îmi arată tubul din mâna sa. Te vor ajuta să-ți revii.

— Și de ce ar trebui să te cred?

— N-am timp de prostiile astea, murmură, cuprinzându-mi din nou bărbia între degete înainte de a-mi îndeasă pastila în gură. Înghite! îmi cere.

O fac, dar nu pentru că mă sperie, ci fiindcă pastila pare a fi autentică la gust. Sunt doar vitamine.

— De ce sunt aici, Warren?

— Prea puțin important momentan, îmi răspunde sec, așezându-și palmele pe brațele scaunului, de-o parte și de alta a trupului meu. Unde e Nathan, Julienne? Era cu tine în pădure.