Umbrele Nopții

Capitolul 9 - Decizia

„Trebuie să avem întotdeuna vechi amintiri și tinere speranțe."
– Houssaye

        Când David mi-a propus să mă antreneze, nu am avut alternative, a trebuit să accept datorită presiunii venite din partea mamei, dar acum, cu Warren? Acum am milioane de motive să refuz. În primul rând, tata sigur îmi va reproșa că accept să mă antrenez cu Warren doar pentru a fi în preajma lui. În al doilea rând, David s-a oferit de bună voie să mă antreneze, nu-i pot spune pur și simplu că am găsit pe cineva mai bun – fiul lui. Iar în al treilea rând, e Warren! Numai la antrenamente nu mă voi gândi cu el prin preajmă.

        — Tu să-mi fii antrenor? repet, abținându-mă cu greu să nu râd. Câți ani ziceai că ai? Nouăsprezece? Douăzeci? Ești mai mare decât mine cu doar câteva luni, Warren!

        — Îți sunt superior din multe alte puncte de vedere.

        — Numește unul!

        — Doar unul? își arcuiește o sprânceană. Ei bine...

        Face o pauză în vorbire, timp în care începe să se apropie tot mai mult de mine. Mă trag în spate, însă odată ce lovesc peretele, nu mai am unde merge. Warren își lipește palma de perete și își coboară capul spre mine într-atât de mult, încât îi pot simți respirația caldă traversându-mi obrazul.

        E atât de aproape, încât dacă mi-aș ridica puțin capul, l-aș putea săruta. Dar nu-mi doresc asta! De ce aș face-o? Warren nu e nimic altceva decât un netrebnic încrezut. Totuși, simțindu-l atât de aproape, bătăile inimii încep să mi se accelereze periculos de mult. Mintea-mi spune „nu", dar trupul îmi țipă „da".

        — ...Mă pricep să manipulez oameni, îmi șoptește, atingându-mi umărul cu vârful degetului și coborându-l delicat pe lungimea brațului. Și întotdeauna obțin ceea ce-mi doresc...

        Auzind ultimele vorbe, mă strecor pe sub brațul lui și iau distanță.

        — Nu și în cazul ăsta! exclam, încrucișându-mi brațele la piept.

        Warren se întoarce spre mine.

        — Fii serioasă, Julienne--

        — E doar Julie.

        — ...Julie. Asta ar fi în avantajul amândurora. Tu vei avea ocazia să te antrenezi cu adevărat, iar eu mi-aș putea începe cariera de antrenor. Tata nu te va putea ajuta prea mult oricum. De ce crezi că am învățat să lupt singur? E grozav când vine vorba de administrarea orașului, dar în lupte? Ei bine, să zicem doar că există oameni mult mai competenți decât el.

        — Și bănuiesc că tu ești unul dintre ei?

        — Cu siguranță.

        Oftez, ridicându-mi ochii spre tavan.

        — Trebuie să recunosc că sună tentant să mă antrenez cu cineva care mă pune să fac și altceva în afară de ore de sport, îi spun înfrântă, coborându-mi privirea spre el. Dar nu-ți pot da un răspuns încă.

        — De ce nu?

        — Pentru că nu am vorbit nici cu părinții mei, nici cu tatăl tău, Warren! îi răspund, în timp ce mă îndrept spre peretele cu arme pentru a-mi agăța arcul pe unul dintre cuie.

        — Știi că încă nu am terminat antrenamentele, nu?

        — Îți iei treburile atât de în serios mereu?