Umbrele Nopții

Capitolul 39 - Planul de evadare

„When I asked could I see through your eyes, and you told me I already do, oh then why do I feel like a fool?" –  Conscience, Jacob Lee

        Deși mă trezisem, nu-mi puteam simți deloc corpul. Aveam ochii larg deschiși spre cer, dar nu puteam să-mi dau seama cum ajunsesem acolo. Un lucru știam totuși: Warren era încă lângă mine. Îi puteam inspira prezența – de parcă ar avea miros.

— Spune-mi, nu e amuzantă soarta?

Cuvintele lui se auzeau la fel de stins precum un ecou depărtat.

Aveam intenția de a-l întreba la ce se referă, însă vorbele îmi erau blocate în gât.

O fracțiune de secundă – atât a durat până să-i simt trupul deasupra mea. Cu palmele în stânga și-n dreapta mea, lipite de pământul rece al pajiștii, își așternuse un zâmbet mișelesc în colțul buzelor. Eram prinsă între pământ și trupul său, nu avea rost să mă zbat nici dacă trupul mi-ar fi permis.

Începuse să-mi mângâie obrazul cu podul palmei, în ciuda faptului că mi se citea confuzia pe față.

— Pentru că, Julienne, povestea a fost întotdeauna a noastră.

Mă simțeam forțată să-l privesc în ochii-i de culoarea lavei – atât de goi și lipsiți de umanitate. Mă chinuisem să-mi iau privirea dintr-a sa, să-mi întorc capul în speranța că voi reuși să scap din transa privirii sale.

Reușisem, însă asta nu-mi adusese ușurarea râvnită – din contră.

La niciun metru de noi, îl puteam vedea pe Nathan zăcând într-o baltă  de sânge. Cu ochii larg deschiși și mâna întinsă spre mine, încerca parcă să mă ajute – deși probabil mort.

Nu reușeam să țip, deși, în mintea mea, o făceam.

În ochii-i albaștri, îmi puteam vedea reflexia mai clar ca niciodată – dar exista și o explicație pentru asta: erau de aceeași culoare precum întunericul nopții. Morți, lipsiți de orice pată de culoare.

Devenisem... vampir?

— Până la final, îmi șoptise Warren, înainte ca totul să devină un simplu nor de fum.

Am crezut că mă voi simți mai bine dacă voi dormi câteva ore peste noapte, dar m-am amăgit cumplit. Somnul nu mi-a adus decât coșmaruri și un pat îmbibat în transpirație.

Dușul cu apă rece a avut grijă să mă trezească, dar nu și să-mi alunge amintirile coșmarului. Era o continuare a celui pe care l-am avut în urmă cu două luni, însă nu-mi pot explica ce l-a declanșat.

Teama? Poate că subconștientul meu încearcă să-mi spună ceva. Oare Warren e infectat și pe cale să devină vampir? Nu, e prostesc! Nu aș putea ghici asta nici dacă ar fi adevărat.

Vreau doar să plecăm din oraș, căci știu că odată ce vom fi departe de locul ăsta, totul se va întoarce la normal. Nu același ca în urmă cu trei ani, dar va fi mai bun decât ceea ce am acum.

Inspir adânc după ce îmbrac rochia de vară lăsată de Mirabelei pe pat, încercând să-mi alung orice urmă de îngrijorare de pe față. Nathan nu mă poate vedea așa – nu-i pot explica ce am visat fără să par nebună.

După ce mă asigur o ultimă dată în oglindă că ochii-mi sunt încă albaștri, mă îndrept spre ieșirea din dormitor.

Diseară plecăm.

Diseară scap de orașul ăsta nenorocit.

A treia oară trebuie să fie cu noroc.

Vocile lui Nathan și a Mirabelei se aud  încă dinainte să deschid ușa. Dezbat posibilele împrejurări în care David Clarke și-ar fi putut da seama unde locuim. Toate răspunsurile lor se centrează în jurul unei singure idei: „Poate că atunci când Julie...".