Capitolul 36 - Pentru că e mai simplu

3K 310 85
                                    

Orice prost poate să spună adevărul, dar e nevoie de un om cu cap ca să ştie să mintă bine." – Samuel Butler

        Probabil oamenilor din afara Warrenton-ului li se pare o banalitate să privească spre cer fără a sta în spatele geamului din casă. Nu, de fapt, nu există o probabilitate. Într-un mediu normal, chiar este banal. Dar în orașul acesta, a privi spre cer noaptea, chiar și pentru un moment, e un risc pe care cei întregi la minte nu și-l asumă.

Poate că într-o zi, umbrele nopții vor dispărea și noapte își va reprimi liniștea răpită, acestea sunt cuvintele de consolare ale celor mai mulți. Dar eu nu cred în salvarea orașului. Într-o bună zi, se va stinge, iar odată cu el, ne vom stinge și noi.

— Julie!

Strigătul Lenei mă determină să clipesc de două ori, trezindu-mă la realitate exact în momentul în care un vampir cu ochi roșii sare de pe acoperișul unei case și aterizează în spatele lui Jordan. Amicul lui Warren luptă cu un alt vampir, așa că nu poate riposta. Îmi duc o săgeată în arc și o fixez spre inima vampirului, dându-i drumul după ce calculez traiectoria pe care urmează să o parcurgă. Trei secunde, atât durează până ca vampirul să cadă la pământ.

Urăsc să ies în patrulă, dar nu mai puteam ignora apropourile ce mi se băteau zilnic. Din fericire, Nathan m-a învățat cum s-o fac fără să încalc pactul cu vampirii.

Fixându-mi o altă săgeată în arc, fug în partea opusă a străzii, unde văd un grup de oameni ce se luptă cu vampirii cu ochi roșii. Au katane, așa că sunt nevoită să le cer să se ferească înainte de a lansa un set de săgeți spre vampiri. Nimeresc doi, dar majoritatea reușesc să-mi scape.

După ce găsesc un loc care să-mi țină drept adăpost, încep să lansez din nou săgeți. Îl văd pe Warren luptând cot la cot cu Mirabela împotriva unor vampiri cu ochi negri, însă îmi focusez atenția asupra vampirilor cu ochi roșii. Ce-i drept, comparativ cu ceilalți, sunt într-un număr mai mic.

Când mă pregătesc să lansez o altă săgeată, simt cum o mână îmi acoperă ochii și mă ridică atât de rapid, încât îmi scap arcul din mână. Încerc să țip, dar printre atâtea voci, strigăte și urlete, nimeni nu mă bagă în seamă. Nu reușesc să-mi dau seama ce se petrece, simt doar vântul rece ce mă lovește brutal în față. Brusc, sunt eliberată și îmi deschid ochii. În jurul meu sunt numai copaci. Sunt în pădure. Mă întorc spre persoana care m-a adus aici, expirând ușurată.

— Lissa.

Sora mai mare a lui Nathan poartă o rochie albă cu bretele ce-i ajunge până în dreptul genunchilor și îți ține părul blond prins într-o împletitură simplă. În ciuda feței de copil, expresia ei mă face să mă întreb dacă nu cumva și-a pierdut din nou controlul. Dar dacă ar fi făcut-o, m-ar fi omorât până acum, nu?

Observându-mi probabil confuzia din ochi, mă cuprinde într-o îmbrățișare călduroasă. Instinctele îmi spun să mă dau în spate, dar chiar mi-a fost dor de ea. Așa cum am învățat pe propria-mi piele, nu poți aprecia cu adevărat ceva până când nu-l pierzi.

— Oh, Lissa, murmur, desprinzându-mă din îmbrățișare după câteva clipe, nu ar trebui să fii afară, dacă te vede cineva--

— Tocmai de asta te-am adus aici, mă întrerupe. Pădurea nu se află în raza de apărare a patrulei, așa că e unul dintre cele mai sigure locuri în care am putea fi.

Se așază pe trunchiul unui copac căzut, iar după ce-i urmez exemplu, mă întorc cu fața spre ea.

— S-a întâmplat ceva cu Nathan? simt cum inima mi se strânge în momentul în care rostesc întrebarea, iar faptul că ea ezită să-mi răspundă nu face decât să agraveze situația.

Umbrele NopțiiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum