Umbrele Nopții

Capitolul 6 - Știai de la început?

„We are designed to love and break
And to rinse and repeat it all again" – Celestial, Ed Sheeran

 NATHAN

       Ceea ce a fost odată un conac impunător, greu de pătruns și probabil chiar mai greu de explorat, arată acum de-a dreptul tulburător. Pustiu, întunecat, acoperit cu pânze de păianjeni și rămășițe ale lucrurilor ce îi aparțineau lui Charles, locul ăsta îmi dă fiori la fiecare pas. Autoritățile din Warrenton au avut grijă să nu lase nicio porțiune neatinsă, niciun obiect întreg, niciun colț neexplorat.

Iar ce nu au distrus ei, a fost furat sau vandalizat de adolescenți – colecția lui Charles de mașini se numără printre ele.

Ultima dată când am cercetat locul ăsta, eram în fugă, speriat și stresat de posibilitatea ca Julie să fie rănită. Însă acum am mai mult timp. Tocmai de aceea, în noaptea asta mi-am propus să descopăr cele mai ascunse locuri și lucruri despre care Charles nu a dorit să fie găsite de oameni. Sunt sigur că a lăsat ceva în urmă – intenționat sau nu.

— Și spune-mi, te rog, ce anume speri să găsești?

Mirabela evită cu atenție o grămăjoară de lemne ce compuneau cândva o noptieră, apoi își ațintește privirea asupra mea.

Dacă eu încă mă străduiesc să port lentile de contact zilnic, ea nu se mai obosește cu astfel de fleacuri. E o pierdere de timp, mi-a reproșat când i-am sugerat. Cine știe după ce să se uite, își va da seama ce sunt fie că am sau nu lentile. Ce-i drept, ochii negri sunt oricum comuni, iar aici, nimeni nu știe că este un semn al vampirismului. Dar e mai bine să-ți iei măsuri de precauție decât să regreți – militarii știu exact după ce să se uite.

— Vei ști când îl găsești.

Oftează.

— Sper să ai dreptate, Waldgreave. Sper că nu ne irosim timpul.

Se întoarce spre scările duble ce duc la primul etaj, ajutându-se de viteza de vampir pe care încă nu a învățat în totalitate să o controleze pentru a le urca. Nici nu tresar când aud o lovitură în perete. Nu îmi aduc aminte numărul de obiecte de care m-am lovit când învățam să-mi controlez viteza. Nu mă aștept ca ea să se descurce mai bine.

Atenția mi se mută asupra holurilor la fel de încăpătoare precum întreg parterul casei ce le-a aparținut odată părinților mei. Reproduc mișcările celor care au explorat încăperile înaintea mea în speranța că au lăsat ceva în urmă sau au scăpat un detaliu ce li se părea irelevant la acel moment, dar nu am mare noroc. Nu mă așteptam să găsesc ceva atât de ușor oricum.

O aud pe Mirabela spărgând și distrugând în nepăsare orice obiect ce-i pare irelevant. Nu mă deranjez s-o opresc. Sunt sigur că Charles nu și-a propus să se întoarcă vreodată aici.

— Doar nu te aștepți ca Charles să fie atât de naiv încât să lase ceva important în urmă, nu-i așa?

Vocea ei.

Nu m-am întors niciodată mai rapid decât acum.

Aceleași trăsături familiare care mi-au încălzit cele mai întunecate zile, același zâmbet cald ce mi-a oferit alinare când aveam mai mare nevoie. Același păr platinat, caracteristic familiei noastre. Îmbrăcată într-un palton crem ce-i acoperă gleznele, Lissa își ridică sprâncenele când îmi observă expresia. Ducându-și mâinile în șolduri, începe să se apropie cu pași mărunți.

— Credeai că nu voi afla, Nathan?

Dau să-i răspund, însă nu apuc.

Își scoate telefonul din buzunarul paltonului și ridică micul ecran în fața ochilor mei.