Umbrele Nopții

Capitolul 7 - Iadul devine paradis

„Dragostea e ca spinul: nu-l simţi când intră, dar te doare când îl smulgi cu sila." – Bogdan Petriceicu Hadeu

          Am pierdut numărul secundelor de când îl privesc fără a îndrăzni să-i vorbesc, dar mi-am numărat inspirațiile. Două, căci nici aerul nu pare să-mi mai fie necesar în aceste clipe. Nu reușesc să mă mișc, nu pot nici măcar să schițez o afurisită de reacție, iar probabil asta se datorează faptului că sunt incapabilă să-mi dau seama dacă Nathan este real, acum, în fața mea, sau este un simplu produs al imaginației mele ce tânjește după prezența sa.

Privesc la fel de tăcută cum își duce degetele pe glugă și-o îndepărtează de pe cap, dezvăluindu-și părul platinat. Înghit în sec, plimbându-mi ochii de la liniile impunătoare ce îi conturează fața, la buzele pline ce-i sunt blocate într-un zâmbet șters. Pare a fi mai palid ca niciodată, iar până să-i observ culoare ochilor, eram pregătită să pun asta pe seama faptului că nu a mai ieșit din casă pentru ca razele soarelui să-i coloreze pielea. Ceea ce, într-o oarecare măsură, probabil este adevărat, căci ochii ce înainte îi erau de un albastru înghețat sunt acum la fel de întunecați precum noaptea. Asta nu poate însemna decât un singur lucru.

Nathan e vampir.

Nu știu când sau cum, dar m-am trezit cu ochii în lacrimi.

— Nathan? repet în șoaptă, deoarece nu mai am forță nici să pronunț cuvintele cum trebuie.

— Jules...

Asemenea mie, nici el nu pare să aibă cuvinte. Îmi retrag mâna de pe clanță și înaintez spre el, ceea ce-l determină să facă un pas în spate. Dar nu-i permit să se depărteze. Mai fac un pas spre el. Îmi ridic degetele pe obrazul său, mângâindu-i pielea fină cu degetul mare pentru a mă asigura că este real.

Și este.

— Nu ar trebui să-- încearcă să-mi spună, însă nu-l las să-și termină ideea.

Îi sar în brațe când îmi înconjor mâinile în jurul gâtului său, uitând de faptul este pătat de sângele vampirului pe care tocmai l-a omorât, uitând până și de ce am intrat în clădire de la bun început. Nathan lasă ca sabia să-i alunece din palmă înainte de a-mi înconjura spatele și a mă ridica în aer, strângându-mă la pieptul său cu ardoare pe care mi-aș fi dorit să-l îmbrățișez înainte de a-l lăsa să pășească în flăcările ce probabil i-au răpit viața.

— Nu-mi vine să cred că ești chiar tu, șoptesc printre lacrimi, refuzând să-i mai dau drumul.

— Nu ai idee cât de dor mi-a fost de tine...

— Dar cum? Când? De când? încep să-mi dau frâu liber întrebărilor, retrăgându-mă din îmbrățișare pentru a-i putea vedea chipul. Ochii tăi...

Nathan își întoarce capul într-o parte.

— Nu ar trebui să stai atât de aproape de mine, încă încerc să-mi controlez... instinctele.

— Hei, îmi așez palma pe obrazul său, forțându-l să mă privească. Ce s-a întâmplat cu tine? Ce se întâmplă aici?

— Vampirul, face o pauză scurtă, mutându-și privirea asupra cadavrului de pe podea. Avea ochii roșii, Jules. Nu știu de ce era aici. De fapt, știu, dar nu trebuie să-ți faci griji pentru asta, era ultimul din perimetru, cu excepția mea. Am scos cadavrele vampirilor omorâți mai devreme din clădire, dar nu le-am ars, așa că trebuie să...

Privesc spre buzele sale pe măsură ce vorbește, ascultându-l fără a înțelege cu adevărat ce-mi spune, căci mintea mea e la kilometri distanță de acest subiect. În capul meu se duce o luptă între impulsul de a-l lovi, de a țipa la el și de a-l mustra pentru că m-a lăsat să cred că a murit pentru totdeauna atât de mult timp, pentru că m-a lăsat să trăiesc cu această vinovăție ce m-a sfâșiat pe interior, și dorința de a-l strânge în brațe și a nu-l mai elibera niciodată.