Umbrele Nopții

Capitolul 3 - Încercând să te uit

„Libertatea absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa, alungând fiara şi demonul."
– Mircea Eliade

Warren

          Îmi trântesc spatele de salteaua moale a patului, încercând să-mi recapăt ritmul regulat al respirației pe măsură ce inspir și expir zgomotos. Mirabela face același lucru, dar doar pentru o clipă, căci apoi micșorează din nou distanța dintre noi și își așază capul pe pieptul meu dezgolit, începând să-și plimbe buricele degetelor pe lungimea brațului meu. Atingerile ei delicate după partidele de sex îmi sunt mai mult decât familiare, iar deși nu reușesc să trezească niciun sentiment în mine, îmi creează o senzație de calmitate.

— Ar trebui să plecăm, spun, întorcându-mi privirea spre ceasul de pe noptiera ei, care indică deja ora nouă dimineața.

— Să plecăm? Dar unde?

— Graniță, Blackburn ne-a cerut să mergem într-un număr cât mai mare din moment ce militarii au plecat ieri.

Oftează, ridicându-se în șezut pentru a-și trece palmele peste față. Sunt sigur că îi displace situația actuală a orașului în aceeași măsură precum mie. De când tunelul de sub casa familiei Waldgreave a fost descoperit din întâmplare, s-a decis ca granițele orașului să se redeschidă pe motiv că noi, oamenii, eram singurii blocați în Warrenton. Vampirii au avut întotdeauna posibilitatea de a pleca alte orașe datorită acelei familii. Nu am intenționat niciodată să-i rănesc, nu atâta timp cât erau oameni, dar cred cu tărie că au primit ce meritau. Sunt crud? Probabil. Dar egoismul lor i-a pus în acea situație. Mi-aș fi dorit ca cel puțin să nu o fi tras și pe Julie după ei...

Julie. Numele iubitei mele a fost pe buzele tuturor în acea zi, fiind pronunțat chiar mai des după dispariția ei. Unii oameni erau ușurați, deoarece încă nu se stabilise pedeapsa ce urma să-i fie aplicată, așa că dispariția ei le-a ușurat treaba. S-au bucurat când eu eram în pragul disperării. Au zâmbind de parcă se făcuse dreptate, timp în care eu întorceam pădurea cu susul în jos în căutarea ei. În afară de mașina ce i-a fost găsită chiar în ziua dispariției, nu a existat niciun indiciu cu ajutorul căruia să-mi creez o idee cu privire la ceea ce i s-a întâmplat. Tot ce știu e că a ieșit din casă în noapte, unde s-a dus, unde voia să se ducă, a rămas un mister. Atât Richard cât și mulți alții cred că Julie a fost transformată, dar am ieșit zile la rând în patrulă în speranța că voi da de ea, chiar și ca vampir, măcar așa aș fi știut ce i s-a întâmplat, dar e de parcă a intrat în pământ.

Am renunțat eventual să mai cred că e în viață. Ar fi ieșit de oriunde stătea ascunsă dacă acesta ar fi fost cazul. Gândul că trupul ei zace abandonat undeva în pădure mă sfâșie psihic, de aceea încerc să-mi țin mintea ocupată cu plăcere fizică de fiecare dată când reușește să se strecoare în capul meu și să mă tortureze cu amintiri.

— E a treia zi de când s-au redeschis, Warren, nu cred că mai e necesar să stăm la granițe. Până la urmă, toți cei care au vrut să părăsească orașul, vampiri, oameni, au făcut-o deja.

Mă ridic în picioare și încep să-mi îmbrac jeanși ce erau aruncați pe podea.

— Poate, dar e mai bine decât să stăm degeaba, nu crezi?

— Oh, dragul meu prieten, se amuză îndreptându-se spre dulap pentru a-și scoate o rochie albă, doar tu stai degeaba. Eu am o întâlnire la unsprezece, așa că mă scuzi dacă refuz să te însoțesc, dar trebuie să mă pregătesc.

— Întâlnire? îmi ridic o sprânceană, apucându-mi tricoul din marginea patului. Ție îți arde de întâlniri zilele astea?

Își îmbracă rochia după ce-și pune lenjeria intimă, apropiindu-se apoi de mine. Se întoarce cu spatele și îmi face semn spre fermoarul rochiei, pe care i-l închid în timp ce-i ascult răspunsul.