Umbrele Nopții

Capitolul 1 - Începutul sfârșitului

„Uneori ne întâlnim destinul chiar pe drumul pe care am luat-o să ne ferim de el..." – La Fontaine

         Vântul nemilos al toamnei intră cu brutalitate prin geamul deschis al mașinii, răcoarea de afară instalându-se rapid și înăuntru. Îmi aranjez mai bine eșarfa pe gât și îmi ridic privirea spre oglinda retrovizoare a mașinii. Părul blond îmi cade încâlcit pe spate, iar ochii albaștri îmi sunt subliniați de două cearcăne uriașe – rezultatul insomniei de care sufăr de curând.

        Nu e mare chestie, îmi zic în mintea, trecându-mi mâinile peste materialul de piele al jachetei. Pot face asta. Care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

        Încă de când am părăsit Warrenton, în urmă cu doi ani, m-am desprins de tot ceea ce ținea de micul meu oraș natal – inclusiv familia. Nu i-am contactat niciodată, chiar dacă, de multe ori, am simțit nevoia s-o fac. Am avut tăria de a lăsa telefonul jos, căci știam că voi fi singura care va sfârși rănită. Aveam nevoie să mă eliberez de această parte a trecutului, aveam nevoie să simt că pot face ceva fără ajutorul tatălui meu, care până să plec îmi controlase fiecare mișcare.

        Cu puțin timp după ce am împlinit șaisprezece ani, le-am scris părinților o scrisoare unde le-am explicat motivele pentru care trebuie să plec. După ce s-a lăsat seara, am pus scrisoarea pe patul dormitorului meu și m-am urcat în mașina unor cunoscuți din liceu. Asemenea mie, aveau drept destinație orașul care nu doarme niciodată – New York.

        Am fost egoistă când am plecat fără ca măcar să-mi iau rămas bun, nu o să încerc să neg nici dacă mă vor acuza, dar nu aveam încotro. Tata nu mi-ar fi permis niciodată să părăsesc Warrenton. Dar nu e ca și cum i-am lăsat singuri, încă îl mai au pe Kyle – fratele meu mai mic, în prezent de nouă ani.

        Nu e ușor să trăiești pe cont propriu la șaisprezece ani, dar cred că m-am descurcat destul de bine. Mi-am terminat liceul online, m-am angajat ca și chelneriță într-un local și m-am mutat într-un apartament drăguț împreună cu Sam – colegul de muncă, și, ulterior, prietenul meu cel mai bun.

        Am avut parte de multe nopți nedormite din cauza programului, însă m-am distrat mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată că aș putea-o face. Ultimii doi ani au reprezentat totul pentru mine. Am învățat să nu permit nimănui să-mi ghideze pașii și să lupt pentru ceea ce-mi doresc, pentru ceea ce cred că e corect.

        Dar realitatea pe care mi-am construit-o în ultimii doi ani a devenit irelevantă în urmă cu o săptămână, când am primit un apel în toiul nopții de la mama. Nu m-a sunat niciodată de când am părăsit Warrenton, de aceea nu am ezitat să-i răspund. Dar nu a spus nimic pe tot parcursul „conversației". Tot ce puteam auzi erau țipete înfiorătoare și zgomote puternice – de parcă avea loc o luptă. M-au trecut toți fiorii.

        Din acea noapte, nu am reușit să mai închid un ochi. Tot felul de imagini îngrozitoare îmi traversau mintea. Dacă părinții mei au pățit ceva? Dacă un hoț a intrat în casă și i-a omorât? Nu știu adevărul, iar ei nu mi-au răspuns apelurilor ulterioare pentru a mă liniști. Hotărâtă să pun capăt coșmarului ce mă ținea trează, i-am împrumutat mașina lui Sam – un volvo 240 uzat și gri – și am pornit spre casă, în Warrenton.

        Și iată-mă aici, în fața casei în care am copilărit. Stau în mașină de mai bine de treizeci de minute, dar încă nu am reușit să-mi adun forța necesară pentru a intra.

        Nu e vorba că nu-mi doresc, doar cerul știe cât de nerăbdătoare sunt să-i revăd după atâta timp, dar îmi e teamă. Chiar dacă nu li s-a întâmplat nimic, reproșurile pe care tata ar avea să mi le aducă vor fi la fel de dureroase.