Descendenții

Capitolul 20

"Unde naiba mă aflu?"mă întreb uitându-mă în jurul meu. În dreapta mea era o bancă veche din ciment, în rest doar ceață groasă și pădure uscată ai cărei copaci erau parcă trași la indigo. Înalți,drepți și într-o nuanță de gri cu o tentă de maro metalizat.

Când simt deplin control asupra corpului meu, încep să îmi fac loc prin ceață, încercând să găsesc un drum ce m-ar putea conduce spre un loc mai bine definit.

-Amanda?

Încremenesc la auzul acelei voci ce era cunoscută urechilor mele. Mă întorc ușor, privind la silueta femeii din fața ochilor mei. Fac un pas după ce îmi revin din micul șoc în care intrasem, apropiindu-mă de aceea femeie.

-Mamă..,șoptesc și mă reped în brațele ei. Ea îmi răspunde la îmbrățișare și mă cuprinde strâns. Îmi lipești atât de mult.

-În sfârșit ai venit, spune ea prinzându-mă de umeri cu ambele mâini și uitându-se la mine cu ochi umezi și plini de compasiune.

-Ești bine? o întreb eu uitându-mă la ea din cap până în picioare.

-Sunt bine, aprobă ea și îmi mângâie obrazul. Vino aici,spune și mă îndeamnă spre bancă. Fac câțiva pași, însă îmi vin în minte cuvintele lui Lariss.

-Nu pot rămâne,trebuie să găsesc pe cineva, zic și mă opresc.

-Te-am așteptat atâta timp și tu nu vrei să petreci puțin timp cu mine? exclamă ea cu un ton serios, dar duios în același timp.

-Mamă,nu am venit aici pentru a rămâne. Am să mă întorc înapoi în curând, zic și îi prind mâinile între ale mele. Ea se trage înapoi și fața i se încruntă instant.

-Nu poți pleca, trebuie să rămâi aici lângă mama ta și lângă toți ceilalți, spune ea arătând spre silueta vechiului meu prieten, Sam. Lângă el stăteau Dean și fratele lui, acompaniați de Katherine. Toți erau acolo, în fața ochilor mei.

-Am murit din cauza ta, iar acum e de datoria ta să rămâi cu noi, spune Sam fără să se miște. Voiam să îi răspund, însă un gând rapid mă oprește. Lariss a zis că o să ajung în Tărâmul de Mijloc, unde cei abia morți ajung, însă nu înțeleg de ce e mama aici, având în vedere că ea e moartă de  mulți ani.

Îmi închid ochii și încerc să îi ignor pe cei din jurul meu, concentrându-mă pe misiunea mea. Un vânt puternic mă lovește de la spate și mă face să îmi mișc poziția, căzând pe pământ. Mă ridic și privesc la noul peisaj în care mă aflam.

-Nu așteptam musafiri. Fac pași mărunți spre bărbatul din capătul acelui coridor monocromatic.  Te rog, ia loc! Mă așez temătoare, fără să îmi mut privirea de pe chipul bărbatului. Arăta în jur de 50 de ani,cu păr închis la culoare și câteva fire albe, îmbrăcată într-un costum gri.

-Tu ești..

-Moartea? Ai dreptate, mă întrerupe el ridicându-și paharul cu vin. Dar îmi poți spune Alec.

-Presupun că știi de ce sunt aici, spun eu, încercând să par cât de calmă puteam.

-Vrei să afli unde este cușca Naogilor, completează el încrucișându- și palmele. V-aș putea ajuta pe tine și pe prietenii tăi, însă eu cu ce m-aș alege?

-Ce ți-ai putea dori? întreb eu sceptică.

-Scumpo, sunt multe lucruri pe care le doresc, spune şi se ridică de pe scaun. Însă printre lucrurile pe care le diaprețuiesc se află nenorocitele alea de Păcatate.

-Asta înseamnă ca o să ne ajuți? întreb eu uitându-mă în aceeaşi direcție, în timp ce Alec se plimba prin spatele meu.

-Am să îți spun unde e cuşca, însă înainte de asta vreau să îți ofer ocazia de a-mi pune câteva întrebări cu privire la viitorul sau la trecutul tău.