Descendenții

Capitolul 29

Oamenii intrau în sala decorată cu trandafiri albi, așezându-se pe scaunele negre. Toți erau îmbrăcați în haine de doliu, femeile purtand pălării cu văl de văduve iar bărbații aranjați în costume negre.

Liniștea s-a așezat atunci când un rând de soldați au intrat pe ușile larg deschise, purtând steagul țării pe umeri. Mâinile tuturor au ajuns deasupra inimilor, ascultând cu mândrie imnul național.

Steagurile au fost întinse deasupra sicriului de marmură, alături de alte coroane de flori. Un bărbat îmbrăcat în costum de căpitan a apărut din spatele unei uși, având în mână o foaie.

-Nimeni nu s-a născut soldat, începe el să citească. Nimeni nu s-a născut pentru a apăra țară sau pentru a muri pentru ea. Acest lucru îl alegem noi, asta reprezentând lucrul pe care inima ni-l spune să-l facem. Însă atunci când decidem asta, ne angajăm într-o luptă în care moartea ne e singura soartă. Astăzi ne-am adunat aici pentru a aduce ultimele onoruri unuia dintre aceia pentru care lupta pentru țară a însemnat mai mult decât viața sa, și care, până în final, i-a adus sfârșitul. Agent 47 a fost unul dintre cei mai buni soldați din echipa mea, iar vestea morții acestuia m-a zdruncinat cu totul.

Bărbatul s-a îndepărtat de microfon, făcând loc unui altuia.

-Mulți dintre voi credeți că eu sunt singurul erou al a acestui minunat oraș, însă acest lucru este greșit. Fiica mea a fost adevărata eroină, care în compania unei echipe pline de curaj, a luptat până la ultima ei suflare. Nu am putut petrece mult timp împreună cu ea, însă în acele puține clipe, am putut să îmi dau seama că ea e adevăratul super erou al familiei Wayne.

Bruce face un pas în spate, copleșit de emoții și lacrimi.

-Amanda a fost mereu plină de viață, chiar și atunci când totul părea să se sfârșească, spune Eden uitându-se în gol, încercând să își stăpânească lacrimile. Ea a fost raza de lumină a echipei noastre, a fost zâmbetul și speranța. Însă astăzi, acel zâmbet a fost întemnițat de moarte. Pentru mine a fost o onoare să lupt alături de ea, și aș face-o iarăși dacă aș putea.

-Fata asta era genială, spune Max indignat. Tot ce a făcut a fost să lupte pentru acest oraș, iar răsplată i-a fost însuși moartea. Am ținut la Amanda din clipa în care am văzut că e roșcată ca și mine, continuă el râzând, însă izbucnește în lacrimi. Amanda nu merita să sfârșească așa!

Max se retrage lângă sicriu, căzând lângă el.

-Am iubit-o pe Amanda ca pe propria mea soră, chiar dacă aveam câteodată glume mai perverse, începe Lucas zâmbind, însă suferința îi se citea pe față. Nu cred că există o ființă mai minunată precum a fost ea. Amanda era frumoasă, zâmbitoare, amuzantă, enervată și încăpățânată câteodată, însă mereu a fost loială, curajoasă, puternică și o prietenă adevărată.

Lucas se retrage tăcut, apropiindu-se de sicriul și așezându-se lângă Max.

Ceremonia se terminase după jumătatea de oră, cât timp alte persoane au vorbit despre decedată. Max,  Eden, Lucas și Bruce au ridicat sicriul, purtandu-l spre ieșire, sub o ploaie de petale și sunet de trompete. Toți din sală salutau militărește când cutia cu trupul eroinei ajungea în dreptul lor.

În cimitir, lângă groapa destinată ei, stăteau 20 de soldați cu armele în mână, așteptând să tragă pentru ultima dată în compania Amandei.

Sicriul a fost așezat cu grijă în pământ de cei patru.

-Pregătiți armă! strigă căpitanul. Foc!

Focurile de armă au început să răsune în tot orașul, în amintirea celei moarte.

Groapa a fost acoperită cu pământ și mormântul decorat cu coroane de flori roșii, precum părul eroinei. Nici după ce au văzut-o în pământ, prietenii ei încă nu acceptau faptul că ea nu mai este.

După jumătate de oră, cimitirul a fost eliberat. Noaptea se lăsase deasupra orașului Gotham. Din umbra pădurii, o siluetă se apropia alene de proaspătul mormânt, ținând un trandafir uscat în mână.

-Deci e adevărat, începe bărbatul, uitându-se fix la piatra de mormânt pe care era gravat numele "Amanda Wayne". Tu fată prostuță, ziceai că nimic nu te poate ucide, dar uită-te acum, la doi metri sub pământ. Unde a dispărut zâmbetul pe care citeam dorința și speranță? Unde e acel chip delicat ce îmi arată mereu că totul o să fie bine? Unde sunt acele buze rozalii ce tanjeau să mă sărute și să îmi declare iubire? La naiba Amanda, cu ce drept ai plecat și m-ai lăsat singur pentru eternitate, destinat să mă ofilesc în dorul tău și în regretul că nu te-am iubit când am avut ocazia!? Spune-mi, cu ce drept? Cum crezi că îmi voi petrece nemurirea urlând pe mormântul tău?

-Frate, strigă un bărbat venit tot din pădure. Elijah se întoarce și se uită spre el și spre blonda din dreapta lui.

-Vino acasă Elijah, spune fata cu o voce blândă. Nu trebuie să rămâi aici și să te înnegrește de tristețe.

-Rebekah, e moartă! strigă Elijah disperat. Am lăsat-o singură și ea a murit! Nicklaus, o iubeam mai mult decât pe mine însămi!

-Știu frate, dar ăsta e blestemul nemuririi, îi răspunde acesta apropiindu-se de el. Ori așa, ori de bătrânețe, ea tot ar fi murit. Suntem obligați să ne continuăm viețile cu moartea celor pe care i-am iubit în spate.

-Suntem cele mai puternice creaturi, însă suntem goi pe dinăuntru, intervine Rebekah. Familia e tot ce ne rămâne în final, de aceea, te rog, întoarce-te acasă cu noi.

Elijah se întoarce spre mormânt, uitându-se la el ca la chipul Amandei. Aruncă trandafirul uscat și dispare înapoi în întunericul nopții, lăsându-și umanitatea și iubirea în acel cimitir.

4 luni mai devreme...

Mă ridic de pe saltea și mă duc spre cancelarie. Trecuse o săptămână de când mă întorsesem în timpul meu și de când Ra era complet inexistent și pot spune că totul se întorsese la normal

-Bună dimineața! le urez eu celor dinăuntru, așezându-mă pe scaunul liber de lângă Lucas.

-Neața, salută Eden sorbind dintr-o ceașcă de cafea și citind ziarul. Auziți, un hoț a furat un ceas dintr-un magazin din Denver, oare ar trebui să intervenim?

-Chiar pare o treabă pentru noi, zic eu râzând. Ușa se deschise brusc, pe ea intrând Flame însoțit de un alt bărbat, îmbrăcat în uniformă de căpitan.

-Copii, el e căpitanul Dannos, îl prezintă Flame. Îl salutăm cu toții, uitându-ne la ei confuzi.

-Puteți să îmi spuneți Joe, spune bărbatul. Presupun că voi sunteți faimoși Descendenți de care Flame e atât de mândru. Eden aprobă zâmbind.

-O să intru când o să avem timp în detalii, însă pe moment nu avem, zice Flame așezându-se pe scaunul de la birou. Statul american a reușit să sustragă din Emiratele Arabe o armă extrem de periculoasă, iar aceștia o să facă orice e necesar pentru a o recupera. Se știe foarte bine că ei dețin sute de arme ce ar putea distruge America în doar câteva ore, însă nu pot să le folosească atât de ușor, deoarece nu vor să o distrugă pe cea de aici.

-De aici? întreabă Max nedumerit.

-Arma, denumită și Liliacul Alb a fost adus în Gotham și pusă în vechea cameră subterană din centrul orașului, iar inamicii au aflat asta, de aceea avem la dispoziție o zi pentru a duce oamenii din oraș la adăpost.

-Cum o să facem asta? întreabă Eden.

-Amanda o să își folosească puterile pentru a crea un scut protector în jurul orașului pentru a-l proteja de armele Zeniților, căci așa se numesc luptătorii din Emirate.

-Nu pot face asta singură, zic eu panicată.

-Pot încerca să te ajut, intervine Darren.

-Sau poți folosi și puterile celorlalte două surori pe care le avem, sugerează Elijah intrând în cameră.

-Nu o să fac asta! spun eu hotărâtă. Dacă o am și puterile lor, nu o voi mai putea contacta pe Ravina și nu vreau asta.

-Atunci o să dăm puterile altor persoane, adaugă Flame. Însă trebuie să ne grăbim!

Eden iese din cameră zburând, aducând două fete și dăruindu-le puterile din pietre. Eu mă duc înapoi în sala de clasă pentru a-mi reîmbrăca costumul de erou.