Descendenții

Capitolul 27

-Ok, acum încearcă să distrugi piatra aceea, spune Eden arătând spre o piatră masivă adusă special pentru Darren. Noul vrăjitor se conformează și își întinde mâine către aceasta, însă nu a eliberat tentacule precum fac eu. O ceață s-a ridicat dimprejurul lui, răspândindu-se prin curtea școlii.

Însă ceva era diferit. Când ceața l-a atins pe Eden, mână acestuia s-a învinețit.

-Vino aici, îl îndemn pe Eden. Când acesta ajunge, creez un scut protector în jurul nostru, înainte ca ceață să ajungă lângă noi.

-Lasă mâinile jos! strigă Eden spre Darren. Acesta se conformează, ceața risipindu-se în întregime. Scutul dispare, apropiindu-mă de Darren.

-Ăsta e cea mai puternică parte a puterilor, zic eu uitându-mă la ceas. O să înveți să le controlezi pe toate, însă mâine, acum e târziu. Ne îndreptăm toți spre școală, intrând și mergând în camerele noastre.

Închid ușa în spatele meu și mă întind pe salteaua "împrumutată" de Lucas dintr-un magazin de mobilă. Mă simțeam în sfârșit in stare să îmi folosesc puterile fără să rănesc pe cineva. Acum trebuia să îmi perfecționez tacticile și poate să creez câteva trucuri.

Flame a zis că pot face aproape orice, având în vedere că Ravina a fost cea mai puternică dintre surori. Mă ridic și îmi închid ochii, de data asta încercând să văd dacă mă pot teleporta. Îmi ridic mâine la nivelul taliei și las un fum roșu să mă învăluie.

Un vânt puternic mă face să îmi deschid ochii, însă nu mai eram în sala de clasă. Ma aflam într-o casă. Mă plimb prin cameră, încercând să îmi dau seama unde am ajuns, dar nimic nu îmi părea cunoscut.

-Iubito, eu am plecat!

Mă întorc la auzul acelei voci, rămânând șocată. Bărbatul s-a apropiat de mine și m-a sărutat scurt.

-Iubito? De când sunt eu iubita ta? îl întreb nedumerită. Ultima dată când am verificat eram doar prieteni, afirm eu bărbatului pe care îl cunoșteam.

-Și eu ultima dată când am verificat, eram căsătoriți, continuă el. Părinții tăi tocmai au plecat și Davina e sus.

-Părinții mei? Stai, ce naiba se întâmplă?

-Lasă teatrul Amanda, spun el dându-și ochii peste cap. Vorbim diseară, zice el sărutându-mă iarăși. După ce pleacă, mă duc în sufragerie, unde era o fotografie cu mine în rochie de mireasă.

"Nu pot să cred că m-am căsătorit cu el." gândesc eu șocată. Casa era modelată modern, poate prea modernă pentru anul 2016. Încep să caut un calendar pentru a-mi da seama în ce timp am ajuns.

"12 iulie 2309? Ar trebui să fiu moartă până acum."

Sunete de pași mă fac să mă panichez. Continui să merg până ajung în bucătărie, unde o fetiță de vreo 8 anișori mânca dintr-un bol de cereale.

-Mami! exclamă ea când mă vede, fugind spre mine și îmbrățișându-mă. Gata. Eram complet șocată. Sunt mamă și sunt căsătorită cu el? Plus că am ajuns cu 300 de ani mai târziu. Mă aplec spre fetiță.

-Poți să îi enumeri pe toți prietenii lui mami? o întreb eu zâmbind, sperând să aflu ceva despre Amanda din viitor.

-Doamna Donna, domnul George, unchiul Max, dom...

-Max?! exclam eu bucuroasă. E un roșcat amuzant? o întreb eu pe micuță. Aceasta aprobă din cap. Poți să îmi reamintești numărul lui? Fetiță îmi arată un telefon integrat în perete, spunându-mi că numărul lui e trecut acolo.