Descendenții

Final

 -Incet, asa, ma incurajeaza Klaus tinandu-ma de mana si ajutandu-ma sa pasesc. Trecusera doar doua ore de la evadarea din ghearele lui Krampus, insa era necesar ca eu sa ma pot misca, in caz ca o sa ies de sub protectia lui Klaus. Fiecare miscare era ca un cosmar, arsurile si ranile cicatrizate sau proaspete aducand-mi un plus de durere la fiecare incordare a muschilor.

Dupa ce el a indepartat hainele prinse de pielea mea, mi-a oferit bluza lui de culoare neagra pentru a-mi acoperi trupul chinuit. Nu stiam cat de mult o sa mai rezist, avand in vederea starea deplorabila in care ma aflam. Taieturi infectate, arsuri in aceeasi stare si multe alte rani ce imi aduceau moartea incet. Insa eram sigura de un singur lucru: trebuie sa fac fata durerilor pana cand Max o sa vina pentru a ne scoate pe toti din acest loc.

Vazand cum fiecare miscare imi provoaca chinuri inimaginabile, Klaus decide sa renunte, asezandu-ma cu grija pe piatra uscata si crapata. A mai aruncat cateva priviri prin imprejurimi inainte sa se aseze langa mine, rezemandu-si spatele de stanca inalta, ce era singurul nostru adapost.

-O sa iesim in curand de aici, spune el dupa cateva minute de liniste, eu deschizandu-mi ochii aproape adormiti pentru a ma uita la el. Imi misc capul incet, uitandu-ma la fata lui nebarbierita, pe care se puteau citii miile de ani de viata pe care i-a dus luptandu-se pentru supravietuire. Abia acum realizasem langa cine ma aflam. Cel ce imi salvase viata acum cateva ore era chiar Nicklaus Michelson, batranul, inteleptul si invincibilul hibrid, tata al tuturor vampirilor si varcolacilor. Un singur lucru nu imi era clar. De ce venise el sa ma salveze? Ce imporanta am acum, cand puterile Ravinei ma parasisera, pentru cea mai puternica fiinta?

Elijah. Acesta era singurul raspuns care imi trecea prin minte la aceasta intrebare.

-Chiar crezi asta? ii raspund eu, intorcandu-mi capul la pozitia initiala.

-E bine sa fim optimisti, zice el ridicand din sprancene si facand un gest cu mana pe care nu l-am putut interpreta in niciun fel. Minutele se scurgeau inimaginabil de greu, in timp ce sunete de urlete si injuraturi, toate intru-un dialect strain cunoasterii mele, se apropiau ingrijorator de repede. Nu puteam spune cati demoni erau pe urmele mele, insa si cinci sa fi fost, tot ar fi fost prea mult pentru Klaus, avand in vedere ca trebuia sa ma protejeze pe mine si sa se lupte cu acele bestii in acelasi timp.

-Ar trebui sa ne cautam alt adapost, soptesc eu, stiind ca nu e nevoie sa imi consum energia vorbind tare atata timp cat auzul lui ascutit mi-ar fi auzit si gandurile. El isi intoarce privirea spre mine, oftand. Stiam ca cu cat ne indepartam mai mult, cu atat mai greu i-ar fi fost lui Max sa ne gaseasca, insa cautarile demonilor ne fortau sa ne mutam ascuzatoarea. 

  -Mergem spre est, spuse Klaus ridicandu-se si rasucindu-si gatul.

-Nu putem merge spre est, ripostez eu, amintindu-mi de spusele barbatului ce ma luase initial din hotelul in care eram cu Eden, Max si Lucas. Pe fata lui se putea citii nedumerirea cauzata de refuzul meu. Agares patroneaza in acea partea a iadului, il luminez eu. Nick isi musca buza de jos, incercand sa isi aminteasca, sau macar sa inventeze o amintire ce m-ar fi putut linisti si imbarbata.

-Atunci tot inainte, decide el, aplecandu-se spre mine si ridicandu-ma incet si atent, incercand sa imi evite ranile si arsurile, insa ii era destul de greu avand in vedere ca aproape tot corpul imi era acoperit de acestea. Dupa cateva scanceli si gemete, mi-am gasit o pozitie potrivita in bratele lui, acesta incepand sa mearga iarasi printre stanci, silentios si subtil.

             Tot decorul era alcatuit din stanci de difere marimi si forme, toate avand aceasi nuanta de crem-galbui, pamantul fiind fisurat si arid. Ne simteam ca intr-un labirint infinit, pierduti si urmariti de creaturile ce slujeau iadului. Imi doream o schimbare de peisaj chiar de stiam ca aceasta ar fi putut veni cu noi pericole, nestiute si fatale celor necunoscatori.