Atingerea morții

Capitolul 5- Ghicitoarea

Orele se încheiasera, iar eu făceam pași mari spre poartă, dorindu-mi doar să ajung acasă, să mă trântesc pe salteaua tare a patului meu și, obțional, să-mi ascund capul sub pernă pentru restul zilei. Dar în fața scolii, la vreo doi metri depărtare de poartă puteam vedea SUV-ul de culoare neagră al lui Spencer -destul de prost parcat , intr-o diagonală perfectă pe două locuri de parcare. Geamurile lui fumurii îmi aminteau de o pereche de ochelari de soare pe care stăpâna lui, Spencer, îi purta aproape mereu- cu greu o puteai convinge să renunțe la ei în timp ce dormea- în urmă cu un an și jumătate. Una dintre lentilele ochelarilor SUV-ului coborî iar chipul palid al lui Emily apăru precum un portret desenat în tușe mari, încadrat în rama fumurie. Pe chip avea un zâmbet larg, iar ochii ei verzi păreau doi muguri .

-Vino, Madi! răsună vocea ei prin mulțimea de elevi ce își făceau planuri pentru restul zilei până la mine, însoțită de o fluturare a mâinii.

-Trebuie să ajung acasă fetelor, spun arătând cu degetul mare spre drumul spre casă. De fapt , drumul de ocol pe care îl făceam de obicei , înconjurând jumătate de oraș pentru a ajunge acasă, mărind drumul considerabil de la 10 minute de mers pe jos la 40 de minute de bântuit pe potecuțe lăturalnice .

- Nu stăm mult. Iar apoi te duce Spencer acasă cu mașina. Repetă gestul de chemare, acea fluturare rapidă a mâinii.

Am cugetat o clipă. Pe de o parte , dacă mergeam cu ele, șansele să dau de alți nebuni erau mici , iar puțină distracție cu prietenele mele nu mi-ar fi stricat. Pe de altă parte, șansele de a-mi pierde cumpatul existau, pulsând cu fiecare bătaie a inimii. Nu-mi puteam da seama în ce parte indica balanța.

-Du-te ! exclamă vocea răgușită. Mama, dând verdictul final , făcu decizia ușoară.

Am traversat în fugă evitând injuriile și claxonatul ce îmi țiuia în urechi și am intrat în mașină trântind în urmă portiera.

-Unde mergem? am întrebat privind-o pe Spencer. Aparent, ea era cea care decidea de fiecare dată unde mergeam "să ne distrăm". De obicei, adevărata distracție venea doar atunci când definiția noastră pentru distracție era compatibilă cu definiția ei. Și asta se întâmpla doar în jumătate din cazuri- pentru mine și Emily. Pentru Spencer era o distracție continuă. "Viața ei era o continuă hăhăială" , vorba profesorului nostru de fizică care îi atrăgea atenția prietenei mele oră de oră pentru zgomotul constant produs de chicotele ei din spatele clasei.

-Să ne aflăm viitorul... răspunse ea pe un ton care dorea să fie înfricoșător,accentuat de ochii măriți și buzele strânse în gorma unui "o" , dar în care regăseam și o brumă de amuzament .

Eu și Emily ne-am aruncat una alteia priviri întrebătoare, privind aproape cruciș , probabil gândind acelați lucru: "Spencer a înnebunit de tot! ". Dar nu am dat glas nici măcar unui gând, ci am așteptat tăcute și curioase ce se va întâmpla. Câteva momente, tăcerea se așternu precum o nicovală căzută în capetele noastre . O tăcere mormântală, care îmi apăsa timpanele. Așa că mi-am întins mână spre radio, dorind să îl pornesc, dar Spencer mă plesni peste degete.

-Doar eu umblu la radioul lui Floyd! a mârâit ea mustrător.

-Floyd? Ți-ai botezat mașina? am spus amuzată.

-Nu l-am botezat religios! Doar i-am dat un nume. Mi se pare că sună mai stilat! a răspuns ea. Mă obisnuisem cu Ambra, Rose și Lilly- poșeta de culoarea ambrei, rochia degrade cu tonuri de la alb până la rosu închis la poale făcută dintr-un material diafan, moale și fin la atingere precum petalele de trandafiri și fusta lila de catifea- dar SUV-ul Floyd era prea de tot.

Eu și Emily am început să râdem în hohote, ținându-ne de burtă. Spencer a pornit radioul ușor enervată de faptul că nu îi aprobam ideea de a-i "da un nume mașinii", dar uită repede de asta, iar în scurt timp toate trei fredonam un cântec de-al Rihannei:"Take the gun and count to three. ...Just pull the trigger" Versurile mă purtau departe , cu gândul la tipul-nemort , la portretul fetei moarte, la ochii mei schimbători, în timp ce pentru ele era doar o melodie cu o tenta cam deprimantă . Dulce neștiință, dulce adevăr neștiut!