Atingerea morții

Capitolul 37 -A treia zi, al doilea coșmar

Tic- tac! Frânghia pârâia încordată. Știam că trebuia să plecăm. Îi amestecam șuvițele cu brațele încolăcite pe gâtul lui, în timp ce așteptam să spună ceva.. Dar el rămânea o statuie cu inima bubuindu-i lent în pieptul de piatră. Picioarele păreau să îmi fie bătute în cuie adâncite în marmura rece de sub tălpile mele. Ochii mei erau roșii de plâns și lipsă de control.

-Te rog...

Dar trupul lui rămase înțepnit, rigid și lipsit de sensibilitatea lui obișnuită. Frânghia pârâi pentru ultima dată înainte de a ne turti trupurile sub greutatea ceasului enorm.

-Nu , nu ,nu ....! urlam doar pe jumătate conștientă simțind lacrimile reci de pe pernă.

-Trezeștete, Madeline! Mi-am desfăcut pleoapele ca două ferestre mari, stropite de ploaie. Gata, totul e ok, eu sunt aici ... buzele lui articulau cuvintele spre obrazul meu ud, în timp ce brațele mă strângeau tare la pieptul său, aproape oprind circulația sângelui din corp în îmbrățișare.

Respirația mea anevoioasă se opri brusc când cârduri de lacrimi a început să curgă pe obrajii mei.

-Te rog ...șopti David lipindu-și buzele de lobul urechii mele. Același ton pe care îl folosisem și eu. Același "Te rog " neajutorat din visul meu.

Mi-am tras nasul zgomotos spunându-mi că sunt bine, că el era bine, și că trebuia să mă opresc. Dar în realitate eram la kilometri distanță de noțiunea de a fi bine. Eram vlăguită, sufocată de plecarea lui ce se apropia cu pași teribili de repezi. Aș fi vrut să mă gândesc la viitor doar ca la următoarele câteva zile împreună, și apoi să mă prăbușesc pur și simplu când va dispărea.

-Asta s-a întâmplat și ieri? m-a întrepat când lacrimile pur și simplu se uscară în ochii mei.

-Poftim?

-Așa te-ai trezit și ieri? De asta te-am găsit plângând?

-Acelaș coșmar, aceeași frică ce mă bântuie... aveam ochii goi în timp ce priveam un punct fix din centrul tricoului său dar fără să văd de fapt nimic.

-E legat de mine, nu?Normal că e legat de tine, nătărăule! Totul e legat de tine! Capul meu se înclină lent în semn că "da". Știi, uneori mă gândesc că ți-ar fi mai bine să plec în timp ce dormi, pur și simplu, fără să te fac să mai suporți asta, îmi mărturisi el ridicându-mi bărbia cu două degete.

M-a forțat să îl privesc în ochi. Fumegau. Focul din ei se stinse, de parcă o mare găleată de lacrimi fusese răsturnată peste ei. Nu mai erau nici drăgăstoși, nici aprinși, nici fericiți. Erau doar două bucăți de lemn din care ieșea fum. Două bucăți de scoarță profund tristă, dureroasă.

Ochii mei păreau că se înmuiaseră cu lacrimi, căci erau mari și sângerii. Nu voiam să par din nou fără pic de putere, de voință de a mă bucura de el și toate clipele rămase în loc să îl plâng dinainte de a fi plecat de fapt. Dar ceea ce spusese, era fix lucrul ce mă făcea să plâng - posibilitatea lui de a pleca fără să știu, fără să îmi pot vărsa lacrimile cele mai amare atunci, fără să stiu că acela va fi cel din urmă sărut, că acele brațe calde mă vor înconjura pentru ultima dată.

-Când m-ai mai întrebat ce s-ar fi întâmplat în cazul ăsta, ți-am răspuns sincer: înebunesc. Promite-mi doar că nu vei face asta. Te rog- te implor chiar- să nu faci asta! îi strângeam atât de tare mâna încât așteptam ca palma să îi învinețească.

Plânsul mă podidi, așa că m-am ridicat din pat alergând spre baie.

Agățându-mă de marginea chiuvetei mi-am strâns pleoapele într-un mănunchi de gene și lacrimi sărate. Jetul de apă pornit îmi acoperea oftatul în timp ce priveam faianța lucioasă, pe care nu exista nici o oglindă. Mulțumeam pentru asta. Nu doream să îmi văd chipul jalnic, părul ciufulit, ochii înlăcrimați, obrajii înroșiți și buza de jos atât de crăpată tremurând ...