Atingerea morții

Capitolul 19- Indicii și adevăruri

Broasca răspunse cu greu-nu cu un orăcăit prelung ci cu un scârțâit de mecanism ruginit și nefolosit de ani de zile. Am pășit neîncrezătoare în interior, lăsând praful să îmi pătrundă în plămâni și amintirile să îmi înțepe pulsul.

M-am apropiat de cuierul în care stătea agățat un palton negru cu o broderie minuțioasă. Am atins țesătura cu buricele degetelor, după care mi-am apropiat nasul, inspirând adânc. Dar parfumul dulce al mamei nu mai era impregnat ... Tot ce puteam simți era praful înăbușitor de dens.

Am făcut doi pași înapoi , privind la spațiul scund de sub scări, unde erau aliniate păpușelele mele, printre care am recunoscut păpușile matrioska.

-De la cine e cadoul ăsta , mami?

-De la cineva care te iubește foarte mult, Madeline. Când vei fi mai mare, vei afla de la cine e.

Cele două replici mi-au apărut în minte precum un fundal sonor a ceea ce zăream, studiind ochii albaștrii ai păpușei matrioska. Lemnul lustruit și pictat cu migală își pierduse stratul de lac în favoarea unui strat de praf.

-Madeline, ești bine? I-am simțit mâna lui David pe umăr, încălzind materialul hainelor mele.

-Da, am răspuns încercând să mă conving pe mine însămi. Haide să căutăm ce ne trebuie și să plecăm cât mai curând. Nu vreau să mai văd casa asta!

Am început căutarea cu biroul mamei. Părea locul cel mai potrivit pentru a ne juca de-a spionii. David s-a așezat pe scaunul de lemn răsfoind hârtiile din toate sertalele, în timp ce eu căutam cu atenție printre cărțile din bibliotecă. Volumele vechi și rufoase se aliniau pe primul șir, printre care am zărit și câteva atlase. Pe al doilea și celelate rafturi titlurile păreau la fel de banale. M-am aplecat pentru a arunca o privire și pe ultimul utimul rând simțind materialul bluzei descoperindu-mi o fâșie de piele albă când vocea lui David răsună în urechile mele.

-Ai găsit ceva? pusese hârtiile la locul lor în sertare, iar urme de degete și palme se vedeau în plapuma de praf de pe birou.

-Nu. Mergem să verificăm și la etaj? i-am spus trăgând în jos de marginea bluzei.

-Da. Haide! mi-a spus îndreptându-se spre scările de lemn.

Am urcat ascultând scândurile scârțâind sub picioarele noastre, rugându-ne să reziste greutății noastre, să nu ne teleportăm la parter prin lemnul șubred. Am ajuns într-un mic holișor. Am realizat că dispăruse covorul multicolor pe care îl aveam aici. O întrebare stupidă se ivi: Oare mâncaseră șoarecii covorul? Madeline , de ce trece timpul de ce te prostești mai mult! îmi răspunse vocea enervată din capul meu.

- Trebuie să fie pe aici pe undeva un fel de sertar secret , unde mama își ținea lucrurile pe care eu nu trebuia să le văd.. am revenit eu la scopul căutărilor noastre , uitând de șoarecii-devoratori-de-covoare-curcubeu.

Am intrat în camera mamei, unde patul era acoperit de un mare cearceaf negru-Și camera ținea doliu...-, iar dulapul era învelit într-o peliculă de praf. M-am apropiat de pat, aruncând pânza neagră.

-Negrul nu te prinde,i-am spus patului.

Am ridicat colțul saltelei, căutând acel nume, dar fără succes. Pe bune acum , cine scrie pe lemnul patului astfel de lucruri , Madeline? M-am aplecat, privind sub pat, dar întunericul învăluia până și iepurașii dolofani de praf.

-Ai găsit ceva în dulap? am întrebat ridicându-mă și aruncându-mi privirea spre David.

-Doar praf. Nu îți amintești unde ar fi acest sertar sau loc ascuns? Adică tu ai locuit aici și ai văzut-o pe mama ta umblând peste tot pe aici...