Atingerea morții

Capitolul 28- Sufocarea adevărului

-Trebuie să ne întoarcem! am spus dintr-o răsuflare, studiindu-i chipul nedumerit. A fost o surpriză minunată! Și m-ai făcut cea mai fericită persoană de pe pământ pentru că am persoane minunate asa ca tine în jurul meu care mă iubesc. Dar indiferent de distanța pe care am acumula-o între oraș și noi, problemele mele sunt ca niște lipitori și îmi mănâncă sufletul fărâmă cu fărâmă...am spus așezându-mi palmele în centrul pieptului său, simțind inima pulsând într-un ritm lent, de parcă ar fi dormit.

-Madeline, oprește discursul ăsta cutremurător și să mergem în oraș, spuse dându-și ochii peste cap, prinzându-mi mâinile în palmele sale. Înțeleg și nu mai e nevoie de explicații pentru faptul că nu îți pot acapara eu tot timpul .

-Of... Doamne! am exclamat eu pentru mine.

-Ce s-a întâmplat?se grăbi el să întrebe marindu-și pupilele .

-Poţi fi mai irezistibil de atât?soptesc atât de încet încât nu eram sigură că auzise până nu își întinse pe chip un zâmbet orbititor de perfect. Irezistibil nu are grade de comparație, dar nici iubirea noastră nu avea reguli de gramatică.

-Mergem? spuse așezându-mi casca pe cap. Am clătinat din cap afirmativ iar el nu mai așteptă nici măcar o secundă. Se urcă pe motocicletă făcându-mi semn să urc și eu și să îmi potrivesc brațele încolăcite deasupra şoldurilor sale.

Când motorul porni bâzâind dulce, vântul mi se încolăci în păr.

-Spune-mi doar, începu el să îmi vorbească atunci când am ajuns la marginea orașului, stând sprijinit de zidul unei clădiri dărăpănate, unde ai de gând să mergi... îmi încătușă încheieturile în palmele sale mari, mângâind porțiunile pielii mele albe prin care se zăreau venele și capilarele, privindu-le într-un mod ciudat.

-Cred că mai e o persoana care m-ar putea ajuta... și nu stiu dacă voi fi în stare să mai aflu alte lucruri atât de răstălmăcite , dar simt că asta trebuie să fac.

-Nu vrei să vin cu tine? mă întreabă pe un ton egal, nici glumet , nici serios.

Am strâmbat din nas , întrebându-mă care ar fi răspunsul corect.

- Nu vreau să te implic mai mult decât ești deja. Nu vreau să pățești ceva din cauza mea! am spus trăgându-mi mâinile din cătușele palmelor sale.

Dar nu am avut timp destul nici pentru a mă răsuci pe călcâie, căci mâinile lui mă apucaseră posesiv de umeri și mă traseră spre el. Privirea lui tăioasă îmi crestă respicatia , despicând-o în mici guri sacadate de aer.

-Am crezut că ai renunțat la ideea asta ! Vreau să te ajut și nu voi păți nimic încercând să îți fiu alături! Te rog , încetează să fii atât de grijulie în privința mea.

M-am ridicat pe vârfuri, lăsându-i urma invizibilă a buzelor mele pe obraz mângâindu-i timpanele cu sunetul îmbibat în nectarul zeilor:

-Pot încerca, dar asta ar însemna să încerc sa nu te mai iubesc atât de mult...

-Atunci reformulez: nu am de gând să te ascult și voi veni cu tine, indiferent de alegerea ta absurdă de a mă "proteja ", spuse făcând gilimelele imaginare în aerul încălzit de soarele amorțit.

-Mă înșelam... am oftat lăsându-mi capul pe spate. Privirea lui mă iscodi, îndemnându-mă să îl lămuresc.

-Poți fi mai mult decât irezistibil... am murmurat în șoaptă ridicându-mi capul.

-Mi s-a mai zis, păpușă! spuse el pe un ton ce se spera a fi seducător, dar înainte de a sfârși ultimul cuvânt răbufni în râs la vederea cutei dintre sprâncenele mele la auzul apelativului folosit. Avea un râs prea contagios pentru a nu-ți împleti hohotele cu ale sale.