Atingerea morții

Capitolul 24- Cine mă va plânge?

Mi-am strâns genele într-un mănunchi, cutându-mi pleoapele. Îmi ordanam corpului să nu mai tremure. Simțeam vântul încurcându-se printre șuvițele de păr și buza inferioară tremurând speriată.

Să nu îmi ducă nimeni dorul , să nu plângă nimeni pentru mine! mi-am pus în gând ultima dorință.

Iar apoi, ca o vijelie, parcă vântul mă cuprinse în brațele lui și mă trase din calea morții. Dar vântul avea mâini calde, aproape tremurânde ce îmi cuprindeau întreg trupul în strânsoarea lor. Iar gerul acela avea respirația caldă ce forma norișori de aburi în dreptul claviculei mele.

Am auzit șinele de tren scârțâind în timp ce trenul își continuă drumul iar mecanicul locomotivei mă privea pe sub ochelari mustrător, făcându-și cruce. A mai răsunat un ultim urlet al locomotivei ce se strecură printre aburii de fum ...

-¿Qué estabas haciendo? După ce zări pupilele mele mari, ce îi indicau comfuzia, resetă dialectul: Ce aveai de gând să faci? exclamă el. Îi zăream ochii aceea înflăcărați ciudat de sticloși, de parcă lacrimi sărate se pregăteau să se scurgă din colțurile ochilor.

-E-e-eu...m-am auzit bâlbâindu-mă. Mi-am rotunjit buzele în nenumărate rânduri încercând să mă scuz , dar nici vocea , nici ochii lui ce mă împătureau în cărbuni încinși nu mă ajutau.

-Te gândeai că mă poți lăsa să te urmăresc murind pe șinele de tren? Să mă lași să asist la planul tău ciudat? Data viitoare când mai ai planuri de sinucidere, anunță-mă înainte! se răsti scuipând cuvintele și strângându-mi încheieturile din ce în ce mai tare, oprindu-mi circulația până ce rosti și ultima silabă și mi le eliberă.

-Nu , nu , nu... am șoptit înfășurându-i gâtul cu brațele mele. Să nu crezi asta! i-am șoptit simțind cum buza mea tremurândă îî atinge lobul urechii și cum trupul lui se înfioară la atingerea mea.

Dar el se smulse din brațele mele, mă privi încruntându-se și rosti:

-Să mă cauți când vei avea un motiv întemeiat sau o minciună bună pentru care ai făcut asta! spuse rotindu-se pe călcâie și plecând în direcția opusă parcului.

Să nu plângă nimeni dupa mine. Credeam în acel moment crucial că asta nu ar fi o dorinta imposibil de indeplinit, pentru că mereu m-am considerat o persoană singură în această luptă cu viata , cu mine însămi. Dar azi am aflat că nu am fost niciodată singură. Unele persoane ar fi ajuns în agonia muribundă a durerii de a mă pierde. Și poate că nu ar fi trebuit ca în dorința mea disperată de a afla adevărul să o torturez cu iubirea maternă ce mi-o poartă. Iertați-mă....

***

Podeaua veche cu miros de mucegai scârțâi sub picioarele mele. În raza de soare ce pătrundea prin fereastra murdara și crapata în colț se zărea praful dansând in aer, cu miros înecăcios. Și o parte din mine plutea veche îngropată prin acele firișoare de praf.

Simțeam că explodez, iar și iar, renăscând mai tristă de fiecare dată din cenușă , precum o pasăre Phoenix.

M-am apropiat de cuierul vechi în care stătea agățat paltonul mamei. Am inhalat mirosul de praf al materialului care mă făcu să tușesc sacadat.

-Să știi că îmi pare rău! am spus cu voce egală privind prin ușa ce scârțâia sub rafala vântului.

M-am apropiat cu pași mărunți de păpușelele aliniate la umbra scărilor, cu șuvițele lor de păr blond încâlcit și rochițele din lână.

-Înțeleg dacă nu vrei să mă ierți ... am soptit cu teamă , intrând în biroul mamei.

Aerul parcă se încărcă cu scamele și mirosul înecăcios, cu praful și amintirile toxice , devenind de nerespirat când am dat cu ochii de o fotografie înrămată așezată cu fața în sus pe birou.

-Asta nu era aici... am spus privind dâra neprăfuită după luciul sticlei. Cineva își rotise vârful degetului în jurul celor două chipuri din imagine. Eu îmi purtam aceleași codițe din abisuri negre, în timp ce parul bălai al mamei strălucea în soare. Am întors rama cu spatele, încercând să scot imaginea când o bucată împăturită de hârtie căzu.

Hârtia presată de vreme era imprimată cu un tuș vechi, negru, iar cei doi tineri din imagine se sărutau șters. Însă am recunoscut repede ochii mamei și pomeții înalți .

-El e... am spus apăsând cu palma poza boțită.Locurile în care fuseseră îndoiturile erau lipsite de culoare,însă iubirea lor părea vie. Părea atât de fragedă, de închegată și indestructibilă... Și singurul motiv pentru care s-au îndepărtat eram eu.

-Și noi ne-am rupt unul de altul așa cum și tu te-ai certat cu David...am zărit-o stând cu mâinile în sân , cocoțată de biblioteca din lemn de fag.Lovitură sub centură! mi-am spus.

-Da, dar la voi nu ai fost tu de vină. Ci eu, am spus accentuând pronumele, fără să îndrăznesc să o privesc în ochi. Îmi pare foarte rău... totul sună atât de banal, dar totuși, când i-am ațintit cu privirea ochii albaștrii precum oceanul înghețat, am zărit o scânteie de căldură. O scânteie plăpândă ce se stângea... Sufletul i se dezmorțise, și era pe cale să se topească . Am vârât hârtia în buzunar și am continuat să cercetez camera.

M-am apropiat de bibliotecă cu pași mărunți . Am privit ultimul rând de cărți, așezate stângaci, îngrămădite pe raft. M-am aplecat pe vine, încercând să le privesc mai bine, și am zărit două semne neștiute mie încondeiate pe cotorul vechi.

Mirosul paginilor vechi și rufoase , de nuanța dinților îngălbeniți, îmi pătrunse în nări, făcându-mă să strâmb din nas. Foile erau acoperite de simboluri neștiute mie, însă undeva, deasupra unei pagini pe care zăream urme de pix negru ce încercuiseră unele simboluri, am zărit o foaie albă , acoperită de un scris de mână cunoscut. Literele erau înalte și înclinate, gata parcă să îți ia zborul de pe foaie. Citind printre rânduri, am înțeles ce reprezentau toate formulele ciudate si termenii ciudați: o vrajă.

- Cu asta m-ai ... înviat? am spus înghițindu-mi nodul din gât, simțind vocea spărgându-mi-se precum un pahar de cristal.

-Îhî , răspunse ea monosilabic,așa cum ar răspunde un copil dacă mama lui l-ar întreba dacă aceea era carioca cu care mâzgâlise peretele , la fel de încurcată ca și mine de situație. I-am privit pupilele mărite , și ochii înfundați în orbite , așa cum îi avea înainte de a plânge.

Am lăsat cartea pe biroul înveșmântat în praf și am mai aruncat o privire în jur. Toate ramele care fuseseră culcate cu fața în jos data trecută acum stăteau în picioare, acuzatoare parcă.

-A fost cineva aici? am întrebat așezându-mi palma pe coperta scorojită a cărții.

-Da.. . Mi-am mijit ochii, încercând să ghicesc cine a fost.

-A venit David pe aici? am întrebat tresărind. Dar chipul transparent al mamei se legănă în semn că nu. Atunci cine? mama dispăru atunci, prefăcându-se în aceeași ceață dizolvată.

-Nu vrei să îmi spui? Ok... am spus așezându-mi cartea sub braț și îndreptându-mă spre ușă. Iar atunci, am auzit fâșâitul unui material dinspre fereastră. M-am ascuns sub scară, în puținul loc rămas neocupat de păpușile aliniate.

Un bărbat nebărbierit, de aproape 40 de ani, cu ochii de cărbune adânciți în orbite, cu părul blond închis, bărbia firav conturată și buze uscate de un roz natural, corpolent și înalt pătrunse pe fereastră. Își trecu buricele degetelor peste sticla ce acoperea pozele decolorate.

Am scos imaginea din buzunar, netezind-o cu palma cu o zvâcnire involuntară degetelor. La început m-am uitat când la imaginea ștearsă, câmd la bărbatul ce răscolea lucrurile mamei ca o mâță în calendar, după care un țipăt ascuțit ieși sugrumat din fundul gâtului meu. L-am văzut întorcânduse cu sprâncenele arcuite , ațintindu-mă cu privirea. Și atunci .... m-am ridicat răsturnând păpușile ca pe niște dominouri și am rupt-o la goană lăsând lacrimile-șiroaie să alunece.