Atingerea morții

Capitolul 13- Suflet răcit

Atunci când trebuie să îl ții departe dar îl vrei aproape, ce faci? Ce vei alege dintre binele lui și dorința sufletului tău? Îl vei lăsa să se pună în pericol?

N-am dormit o secundă toată noaptea. M-am foit în așternuturi , așezându-mi picioarele pe pereți , apoi stând picior peste picior , apoi poziția lotus , după aceea stând pur și simplu întinsă pe spate , ronțăind creionul scurt. Mai ușor îmi era dacă dădeam cu banul. Dar nu era vorba de a alege între înghețată de mentă și ciocolată și înghețată de nuci caramelizate. Era vorba despre două destine.

Două destine ce ar fi trebuit să fie separate.Am hotărât să fac ce e mai bine pentru el. L-am îndepărtat de mâinile mele ,de puterile mele. De mine. Pa , David!...

***

Camera era învăluită în aerul rece. Caloriferul mic era la fel de înghețat precum mâinile mele, iar tusea mea despica liniștea mormântală . Aveam umerii acoperiți cu pătura aspră care mă învelise și peste noapte, și calculam cât va mai dura până ce mătușa avea de gând să cheme un specialist care să repare centrala. Se împliniseră deja zece zile de când centrala nu mai pornise. Și doisprezece zile de când nu mai vorbisem cu David. Cu tristețe le număram. Prima dată folosindu-mi degetele , făcând câte un x când ajungeam în dreptul zilei respective. Când am văzut că degetele de la mâini nu îmi mai ajung - bineînțeles că voi vă gândiți că am început să le număr pe cele de la picioare , nu? Iacs! Cum să credeți asta?- am început să notez zilnic numărul în jurnal. Pur și simplu două cifre mici, anemice, în colțul de sus al paginii.

În unele momente de tăcere , în timpane îmi răsuna ultima noastră conversație. De aceea, radioul era pornit aproape mereu. Noaptea , uneori el dădea târcoale viselor mele , amintindu-mi de acea noapte în care luna ne privise , ca un paznic tăcut.

M-am ridicat din pat , pășind pe covorul tocit . Când am trecut prin fața geamului, m-am oprit privind. Afară ceața acoperea totul, o mantie ce ascundea casele mici dar cochete și felinarul vechi de peste drum.

Pe peretele opus, era agățată o oglindă de mărimea manualului meu de Chimie. Un colț era spart , iar suprafața lucioasă era acoperită de pete. Voisem de multe ori să o dau jos. Cred că m-a împiedicat nevoia constantă de a-mi descoperi culoarea ochilor în reflexie. Erau albaștrii, dar un licăr lila lucea în colț de parcă ar fi fost o discrepanță de pigment.

Am simțit tusea gâdilându-mi gâtul, după care mi-am ascultat vocea răgușită tușind. Ochii au început să îmi licărească, schimbând culorile în ritm alert.

Cum să nu observe toți elevii și profesorii liceului cum ochii mei se pigmentau singuri, la impulsul unui singur tușit? Ochii mei sunt ca un semafor defect . N-ar putea fi ceva mai ușor de observat decât asta!

***

A treia oră- ora de mate și marele test semestrial. Nu înţeleg. De ce unii profesori se grăbesc să pună sute de note , iar alţii se treyesc la finalul semestrului că n-au note şi atunci încep să dea vina pe elevii care, pare-se , n-au învăţat.

Revenim în clasa de mate , la testul meu. În astfel de momente, nici cei mai închiși ochelari de soare și cele mai groase mănuși nu m-ar putea salva de la eșec. Mâinile îmi trepidau, făcând blatul verde al băncii să tremure, iar tusea mă făcea să îmi afund și mai tare bărbia în piept, lăsând șuvițele să îmi acopere chipul.

Îmi imaginam irișii, cum răzbăteau valurile de smoală și dezvăluiau tuturor secretul meu. Puteam la fel de bine să-mi scriu cu marker permanent pe frunte un cuvânt ce începe cu C și se termină cu Ă. Dacă nu a-ți ghicit care e acela , vă pot spune că nu e un cuvânt frumos.