Atingerea morții

Capitolul 34 - Încă incerc

-Cum te simți? genele lui Spencer fluturau rapid, de parcă erau două aripioare rimelate pe cale să îți ia zborul, aterizând pe petalele delicate ale buzelor ei date cu gloss.

-Cred că o nicovală mi-a aterizat pe cap.

-Nu e mare scofală, pufăie Spence amuzată.

Pașii asistentei par să îmi tropăie pe creier când pătrunde în cabinet. Totul are aici un miros atât de steril, de spirt și substanțe medicamentoase, încât par să îmi accelereze durerea de cap.

Am căutat privirea lui David timp de câteva secunde, regăsind în ea leacul și esența puterii.

-Aș putea pleca acasă, vă rog? am spus privind-o pe asistentă.

Zărind privirea ei dezaprobatoare și buzele ce doreau să se dezlipească pentru a da răspunsul negativ, am folosit "chestia nouă" -așa cum o numea mama - înainte de a realiza:

-Nu cred că pot rămâne la cursuri în această stare, nu? mi-am înfipt privirea precum un țăruș în protestul ei, schimbându-i răspunsul:

-Normal că te vei duce acasă! Îți scriu o scutire și un bilet de ieșire și poți pleca, domnișoară Salinas!

Ea se așeză la biroul cu blat alb ușor umflat, scriind rapid pe o bucățică de hârtie. Emily mă ajută să mă ridic de pe patul de spital așezat în colțul cabinetului și să îmi pun hanoracul. David părea încordat în timp ce mă ațintea cu privirea din spatele lui Spencer.

-Vrei să spui că tu chiulești iar? exclamă Spencer încercând să pară extrem de revoltată.

-Las-o în pace, Spence! oftează Emily.

-Am lăsat-o eu vreodată în război? ea își ridică mâinile spre tavan într-un gest de exasperare.

-Poftim, domnișoară, zice asistenta pe un ton egal, impasibil, înmânându-mi bilețelul.

-Presupun că tu și iubărețul tăcut plecați, nu? răsună tonul încărcat de sarcasm al lui Spencer.

-Nu trebuie să vorbească toată lumea la fel de mult ca tine, Spence, am răspuns fără să trădez enervarea cauzată de remarca ei.

-În plus, nu se poate duce singură acasă, mă ajută Emily.

-Să nu mai menționăm că el e exmatriculat, bolborosi în barbă Spencer.

Ne îndreptam cu toții spre ușă salutând-o politicos pe asistrentă, eu strângând în mâna stângă bilețelul pe care mi-l înmânase , iar pe cea dreaptă strecurând-o în palma lui David.

-Cei mai nenorocoși trebuie să se întoarcă la ore. Pa! spune Spencer plictisită parcă, rotindu-se pe călcâie și intrând în sala de la capătul coridorului.

-Merg cu ea. Să te faci bine, Madeline, ok? Și să ne trimiți un mesaj când ajungi acasă...

-Ok. i-am simțit mâna lui David pe umerii mei, și atunci mi-am amintit.

-Em, trebue să te mai întreb ceva!

-Ce e? spune ea întorcându-se lângă mine cu pași mărunți.

-Mă poți aștepta afară, te rog? spun așezându-mi palma peste mâna lui David de pe umărul meu.

-Ok. Îmi lasă un sărut pe obraz și se îndepărtează cu pași apăsați.

-Cum a mers cu Kyle? i-am luat palma într-a mea, strângându-i-o cu toată fărâma de putere rămasă în corpul meu.

-Aveai dreptate... Nu aveam de ce să îmi fac griji. Și-a retras mâna din strânsoarea mea și a vorbit privindu-și palmele.