Atingerea morții

Capitolul 23 - Șinele de tren spun doar adevărul!

Nu ştiu unde mă aflam. Poate undeva la un bâlci sau circ, dar decorul din jurul meu mă înspăimânta. Milioane de oglinzi mă înconjurau, multiplicându-mă la infinit. Reflexia mea se prelingea pe sticla fină și am remarcat că, în ciuda chipului si trupului comun, purtam veșminte diferite. Priveam spre o Madeline cu părul lăsat pe spate și o rochie neagră, cu trena lungă până în pământ și umeri dezgoliți când buzele mele cusute au început să se rotunzească pe luciul oglinzii rotunde.

-Ce ești de fapt? Un monstru zace în tine, e mai puternic decât voința ta și va ieși la iveală. Din moment ce nici tu nu știi nimic despre monstruozitatea ta, despre originea ei, nu vei reuși niciodată să o controlezi.

Mi-am acoperit urechile cu palmele și m-am întors cu spatele, dând peste o Madelinecu părul împletit într-o coadă de pește ce atingea cu vârful curelușa de mătase a rochiei albă cu volănașe până deasupra genunchilor, cu o bretea căzută ce se sprijinea de pielea ca de porțelan. Acea Madeline părea aproape fantomatică, însă zâmbetul cald o făcea mai vie decât viața însăși.

-Vei reuși să îți înfrunți sinele întunecat. Atunci când te vei cunoaște pe tine însăți, controlul va deveni jocul în care pionii se mută de la sine!

Am atins cu buricele degetelor sticla , făcând imaginea să se deformeze în cercuri vălurite.

Mi-am îndreptat privirea spre o oglindă pătrățoasă , în care se reflecta o cu totul altă Madeline. Avea două codițe împletite , doi ochi mari de husky. O rochiță cu bulinuțe roșii îi acoperea trupul firav , în timp ce mă privea atent.

-Ți-a spus mami despre tati? Mai pleacă gândăceii în rai?

Mi-am strâns pleoapele de parcă lumina puternică m-ar fi orbit și mi-am aruncat privirea spre rochia roșie cu un singur umăr acoperit de material ce se reflecat într-o altă oglindă, una ovală cu rame aurii.

-Știi că te-ar ajuta orice i-ai cere și ți-ar ierta orice! Însă bucură-te de el până ce nu va disparea!

O Madeline îmbrăcată într-o superbă rochie de culoare roz pal îmi făcu un semn de salut cu ochiul drept.

-Și ele te v-or ajuta să aflii cine ești. Vei afla răspunsul dacă știi pe cine întrebi!

Si o ultiimă Madeline mă privi dintr-o oglindă ciobită în colț.

-Vei afla când vei vrea cu adevărat să știi!

Și atunci, oglinda se crăpă pe toată suprafața ei , iar un Poc! asurzitor răsună de pretutindeni când întinderea de oglinzi se sparse într-o mare de cioburi.

Mi-am dus mâna la ceafă, simțind picăturile de sudoare. Șuvițele mi se lipiseră de obraji , iar gatul mi-l simțeam mai uscat decât deșertul Sahara. Telefonul bipăi pe noptiera lăcuită a lui Spencer , iar eu am apăsat butonul de RĂSPUNDE.

-Unde ești? mi-am sprijinit telefonul de umăr presându-mi pleoapele cu degetele.

-Neața și ție, Madeline!

-Scuze. Ne putem întâlni? Vreau să vorbim.Am tras încordată de o șuviță neagră.

-Sigur! Unde? Când?

-Unde s-a întâmplat chestia cu mama. În parcul parasit. În maxim 20 de minute e ok?

-Ne vedem acolo. Să știi că și mie mi-e dor de tine, apropo! spuse pe un ton sarcastic si încheie convorbirea.

M-am îmbrăcat repede cu o pereche de blugi și o bluza din dulapul lui Spencer care erau așezate într-un sertar de jos pe care era lipită o etichetă:"Stilul Madelije". Am coborât în grabă scările, auzind apa curgând în baie și vocea ei fredonând sub duș. Geaca mă aștepta tot în cuier unde o pusesem aseară, și am ieșit vârându-mi mâna pe mâneca dreaptă. Am început să alerg, lăsând zăpada să îmi scârțâie sub tălpile adidașilor Nike primiți de la Emily anul trecut.