Atingerea morții

Capitolul 16 - Fulg de suflet

Prima ninsoare. Visul meu avusese dreptate la urma urmelor. Închideam ochii și simțeam pudra cernută a iernii lipindu-mi gene. Simțeam cum sufletul tulbure devenea apă cristalină , iar suflarea de gheață îmi încălzea inima.E antiteza unor emoții, dacă nu înțelege-ți, e ok... E doar o stare , nu e nevoie de logică pentru a simți.

În îmbrățișarea naturii moarte mă simțeam liberă. Aș fi vrut să fie iarnă pe veci. Să nu mă mai apese verdele viu al copacilor, viața animalelor și a insectelor...

Simțeam că mă înec în fericirea mea moartă , stând alungită pe plapuma densă de nea. Ploaia de omăt mă acoperea încet- încet în neputința mea , prelingându-mă în imaculatul neant, renăscând în orbul anotimp.

Crengile dezgolite ale castanului erau pudrate cu zahăr vanilat- așa cum, în generală, părul meu negru fusese pudrat de zahăr întradevăr când un coleg desfăcuse pliculețul fix deasupra capului meu și în scăpase "din greșeală"-, iar mirosul gerului răzbătea puternic în aer.

Fulgii se dădeau în spectacol pentru mine, făcând piruete line și sărutându-mi obrajii. Îmi simțeam șuvițele înghețate și împrăștiate pe albul pur al zăpezii.

Uitasem de toate problemele mele. Uitasem de cearta mea cu Spencer, de puterile mele, de mama, de testul la mate pe care trebuia să îl dau-de formulele pe care nu le învățasem încă- , de caloriferele încă reci din cameră , de răceala de care de abia scăpasem... și aproape uitasem că îl îndepărtam pe David. Aproape.

Fulgii reci ce se topeau pe buzele mele îmi aminteau de acel sărut sub lumina lunii...

Mirosul de ger îmi aducea aminte de mirosul lui mentolat, iar îmbrățișarea zăpezii îmi amintea de umerii largi pe care aliniasem lacrimi și de brațele lui puternice ce mă puteau închide într-o cușcă de protecție...

Iar scârțâitul zăpezii îmi amintea de ecoul pașilor lui simetrici.... Stai! Zăpada scârțâind? Ceva era în neregulă....Mi-am ridicat creștetul, făcând șuvițele înghețate să se ciocnească, atârnând prinse de scalp, scoțând sunetul cioburilor de cleștar ce se ating.

-Nu ai să mai scapi de răceală stând aici! Știți sentimentul ala când încerci să reții ceva , și ți-l repeți, ți-l impui, de parcă ai fi un patefon stricat care repetă la infinit aceleați sunete , iar la un moment dat apare cineva și totul ți se șterge din memorie, de carcă ar fi fost o urmă fină de creion pe care radiera o ștersese fără probleme. A naibii întâmplare! Asta mi se întâmplase atunci!

-Temperatura nu e cu mult mai mare în casă, crede-mă! Și oricum...nu ai înțelege! Amândoi știam că nu avea de gând să lase lucrurile așa, inconveniente pentru el. Doar că eu speram că o va lăsa moartă-n păpușoi, cum s-ar spune , iar el probabil spera să cedez și să-i vorbesc din nou.

Zăpada se bătători când trupul lui se prăbuși peste ea și gemu ascuțit sub povara corpului său. Eu mi-am afundat iarăși capul în poala iernii, privind valsul fulgilor. Dacă aveam să îl ignor, avea să plece , nu? Nu.

-Ce nu aș înțelege?

-În primul rând, de câteva zile nu înțelegi că eu nu mai vreau să vorbim. În al doilea rând, nu ai înțelege de ce stau aici.

-Uită-te în ochii mei, și spune-mi că tu nu vrei să mă mai vezi , și eu voi dispărea din viața ta! Care e problema ta cu contactul vizual, omule? Iar despre statul în zăpadă, da pe asta poate nu o înțeleg!

-Și nici nu ai cum să înțelegi... am șoptit aruncându-mi mâinile în aer.

-Explică-mi! Se așeză turcește și mă privi atent, în timp ce îmi scormoneam vocabularul după cuvintele potrivite.