Atingerea morții

Capitolul 10 - Iartă-mă și mă iert!

M-am ridicat aruncându-mi ghiozdanul pe umăr. Am privit în dreapta, unde statea înrădăcinat un butuc gros pe care creșteau câteva ciuperci otrăvitoare; în partea stângă, pe sub frunzele roșcate se dezvăluia culoarea cenușie a betonului. Cu pași inegali m-am îndreptat spre aleea ștearsă, urmându-i direcția.

I-am auzit pașii în urma mea , precum un negativ al mersului meu, precum ecoul singurătății ce se sparge de zidurile sufletului.

Un val de moarte mă lovi , spărgându-mi sufletul. Vedeam cioburile transparente întinse pe pământ, ferecându-mă acolo. Simțeam că buzele îmi sunt cusute , urechile astupate iar pleoapele trase în lateral , mărindu-mi ochii în uimirea ce mă înfășura.

Sentimentul de deja vu mă împinse spre abisul unei secvențe anterioare...

Papilele gustative îmi râdeau simțind gustul dulce al batonului Mars . Părul îmi stătea prins în două codițe cocoțate în vârful scalpului, smoala curgând valuri-valuri pe umerii mei înguști. Ochii îmi străluceau veseli în orbite și clătinam din cap veselă privind un grup de copii ce săreau coarda.Mi-ar fi plăcut să mă pot juca și eu așa , cu cei asemenea mie , dar ar fi fost prea periculos. Periculos pentru ei , pentru mine, pentru părinții lor care le vor plânge moartea.. Picioarele mi se bălăngăneau și ele, tălpile pantofiorilor mei scârțâind la atingerea cu asfaltul. Lângă mine stătea trupul mamei, căci sufletul îi era în alte cotloane ale lumii, gândul îi zbura departe... Ochii ei făceau o scorbură în trunchiul unui arțar. Printre copaci am zărit silueta unei femei înalte, cu o față alungită, și umbra neagră a unui patruped masiv...

Am simțit palma caldă a lui David pe umărul meu, zguduindu-mă , încercând să mă trezească. Picioarele mi s-au încâlcit în încercarea de a rămâne în picioare. Până ce nu am expirat nu îmi dădusem seama că aerul mi se oprise în gât. Pulsul îmi era atât de rapid încât inima îmi stătuse în loc pentru câteva secunde, iar respirația atât de sacadată încât nu mai contenea să înspir și să expir cantitătea de aer din plămâni...

-Madeline! numele îmi răsuna străin în urechi. Al cui era oare? Dar vocea lui era cunoscută. Caldă. Plăcută.O șoaptă a realității și prezentului.

Ochii îmi rămăseseră aruncați în trecut. Nu puteam vedea decât părul blond contrastând cu cimentul și mâinile înlemnite ale mamei. Apoi dinții ascuțiți , ușor gălbui ai câinelui pătrunzând în gâtul ei cu piele mată...Balta roșie alimentată de șiroiul de sânge , de picăturile vieții sale...

Când mi-am recuperat vederea, doi ochi mă priveau. Pe două buze pline se prelingea șoapta numelui meu , iar două palme mari stăruiau pe umerii mei. Am clipit repetat susținându-i privirea, știind cine era el , dar încercând să-mi amintesc cine eram eu.

-Parcă erai în transă... gândi el cu voce tare. Credeam că ai să împietrești aici, spuse îndesându-mi o șuviță după ureche.

-Nu... am gângurit. Am să împietresc pe banca aia!

Și atunci, apărând din neant , se profilă silueta mamei. Cu pielea albă, buze palide , părul în revărsări aurii curgându-i pe umerii osoși , și ochii de safir.

I-am îndepărtat mâinile lui David și am alergat spre bancă săltându-mi ghiozdanul pe umăr. Când am ajuns în fața băncii, m-am prăbușit în genunchi , aruncând ghiozdanul între frunze.

O priveam stând cu picioarele lipite, ținându-și palmele în poală și studiindu-mă atent.

-Unde ai fost? am bolborosot scormonind în vocabular după cele câteva cuvinte.

-Am căutat pe cineva...

-De ce nu ai mai venit la mine? am întrebat orbită de egoismul meu.

-Dragostea e cheia, să nu uiți asta niciodată, scumpa mea...

Și apoi dispăru la fel de sinistru și încețoșat ca de fiecare dată.

Am aruncat priviri căutându-mi ghiozdanul. L-am tras mai aproape și mi-am scos agenda , așezând-o pe scândurile putrede.

"Dragostea e cheia".Ar putea dragostea să îmi vindece inima spulberată? Căci în fiecare secundă a existenței mele simt moartea ta scurgându-se prin mine... Să trăiesc pare un lucru atât de egoist!

***

-Mama mea a murit aici , am rostit cuvintele simțind că rămân fără aer . Privirea îmi era ațintită pe o fâșie de bandă galbenă de poliție precum văzusem doar prin filme. Mângâiam frunzele moarte de pe pământ , bucuroasă că nu eu fusesem cea care le devorase pigmentul vieții.

-Aici? vocea îi suna curioasă și blândă. Puteam jura că sprâncenele îi sunt puțin mai apropiate decât de obicei stând arcuite deasupra ochilor .

-Exact pe banca asta... îmi treceam degetele peste un scris grăbit de marker permanent de culoare neagră: BANCA BLESTEMATĂ. Am fost așa de speriată... Tot ce voiam era să îi cuprind trupul cu mânuțele mele și să se trezească. Iar câinele ăla avea o privirea atât de acuzatoare când stăpâna l-a luat de pe trupul mamei...

-Era un câine? privirea îmi rămase ațintită pe ruptura de bandă galbenă ce se ivea dintre frunze. Cuvintele mele nu aveau nici o coerență.

-După ce mama a căzut , acel câine a scăpat și i-a străpuns jugulara cu dinții... Îmi amintesc balta aceea de sânge , curgând și curgând un șiroiaș sângeriu... , mărind balta...

I-am simțit brațele înconjurându-mă , formând un zid protector în jurul meu, de parcă ar fi fost scutul ce încerca să mă ferească de amintiri. Umerii lui largi, perfecți pentru șiroaiele de lacrimi ce se prelingeau pe obrajii mei. M-am cuibărit la pieptul lui, auzind bubuitul de bas al inimii sale, simțindui toracele urcând și coborând .Nu fusesem niciodată atât de aproape de el, realizasem. Îi puteam simți mirosul after shave-ului colindându-mi nările.

-Sunt un monstru... Ar fi trebuit să mor Eu! am exclamat printre sughițuri.

Mâinile i s-au așezat pe umerii mei, îndepărtându-ne și forțându-mă să îl privesc. Ochii îi ardeau , hipnotizându-mă. Îi simțeam rostogolindu-se pe pielea mea, culegând firișoarele de praf de pe hanoracul meu și lacrimile înșirate ca mărgelele pe pleoapele mele.

-Madeline , viața asta e prea dură pentru tine! Tu crezi că mama ta nu te-a iertat? Erai un copil, cum ai fi putut să te descurci pe atunci cu puterile tale? Ea sigur te-a iertat. Întrebarea e, tu te-ai iertat? Te îngropi în regretele astea fără să mai trăiești prezentul și clipele frumoase. Iartă-te!

Imaginea ștearsă a mamei se profilă slabă, translucidă , moartă printre stafiile copacilor ...

-Mă simt iertată... i-am șoptit în palma ce îmi învelea obrazul cu toropeala ei.

***

M-am iertat? Mă simt încuiată între demonii-străjeri ai minții mele și moartea din vârful degetelor...

Dragostea e cheia iertări. Și vreau să îți șoptesc că niciodată nu m-am simțit mai iertată decât în îmbrățișarea ta caldă cu miros de after shave , auzindu-ți inima pulsând ...