Atingerea morții

Capitolul 39- Începutul despărțirii

Simțeam brațul așezat peste talia mea atingându-mi ușor șoldul și palma cu care se termina acesta strângând-o pe a mea. În întunericul pleoapelor imaginația putea focaliza chipul lui David înecat în părul meu, pectoralii ce îmi apăsau omoplații, picioarele sale precum un contur mai gros al picioarelor mele.

Deșteptându-mă din amorțeala somnului, stând atât de aproape de întregul său trup, respirația mi se blocă în gât, iar inima parcă încerca să evadeze din celula ei cu gratii de coaste. Simțeam că stomacul mi se înnoda și se chircea sufocat.

Strângându-i palma într-a mea, i-am ridicat ușor mâna în timp ce mi-am răsucit trupul încercând să nu îl deranjez, dorindu-mi să îi admir chipul, somnul, trupul - chiar dacă nu voiam să o recunosc.

M-am sprijinit într-un cot, stând pe o parte, lăsându-i ușor mâna peste talia mea și eliberând aerul ce staționa obligat în plămânii mei.

Chiar doarme? Având în vedere că nu îl văzusem niciodată dormind, ceva părea în neregulă. Mereu păruse atât de stăpân pe sine, atât de invincibil, de parcă nimic nu l-ar fi doborât, atât de stăpân pe situație și hotărât încât nu mi-l puteam imagina că ar fi avut nevoie de odihna. Normal că doarme, toanto! Cine eram eu să cred că orice ființă omenească, chiar și David, ar putea trăi fără somn.

-Ființele omenești nu. Mama se profilă în cadrul ferestrei, așezată pe pervaz, partea din spate a trupului ei trecând prin geamul de sticlă, de parcă ar fi stat pe jumătate afară, pe jumătate în interiorul camerei.

Rochia ei era aceeași, dar părea curată Cum își poate o fantomă murdări hainele, oricum? Am lăsat curiozitatea la o parte.

-Nu am chef de ghicitori prostești, mamă. Azi e întradevăr ultima zi. După aceea, și el se va evapora din viața mea exact ca tine. Îi priveam chipul liniștit al lui David, și nările ce se umflau ca velele albe atunci când inspira .Cât de lungi și dese îi erau genele ... perechi de aripi de fluture ce tremurau suav...

-Sunt aici pentru că știu cum se simte atunci când îl lași să plece,să îți părăsească viața deși locul din inima ta îl va ocupa pe veci... "Uneori, tot iubire e și asta: să-i lași să plece pe cei pe care-i iubești". Oare Joseph O'Connor a simțit-o, sau doar a scris asta pe o bucată de hârtie? vocea ei suna frântă în cioburi mici și ascuțite, dar intonația ei era aceea a unui om care delirează, sau al unuia care vorbește pentru sine.

Își cuprinse trupul în mâini, îmbrățișându-se de parcă ar fi încercat să se încălzească. Un alt suflet răcit...

-Îl voi pierde pe David, dar nu se aseamănă cu ce s-a întâmplat între tine și tata. Tu l-ai îndepărtat pe tata de tine, nu a plecat de bună voie...

Genele lui David au început să se zbată, iar mama dispăru fără nici un cuvânt rostit în plus....

- Mulțumită?

-Poftim? Ochii lui erau două pupile mari scăldate în flăcări maronii.

-Voiai să mă vezi dormind. A fost frumoasă priveliștea? Rânjetul ăla obraznic mă făcu să zâmbesc.

-Te prefăceai? Sprâncenele mele erau arcuite într-un blocaj de suspiciune.

-Ce nu fac eu pentru tine, mono?

Un sărut de "Bună dimineața!" îmi astupă răspunsul rotunjit pe buze.

Eu am fost cea care s-a retras ușor din sărut. Am ajuns să ne întrepătrundem privirile, scăldându-ne unul în ochii celuilalt, pierzându-ne unul pe altul, apoi regăsindu-ne.