Atingerea morții

Capitolul 12 - Sub clar de lună

După ce mă schimbasem de rochia lui Spencer și ne furișasem fără să ne vadă ea, ne îndreptasem spre casa mătușii. Credeți -mă, a fost o evadare in toată regula. Am ieșit din casă sărind pe geamul strâmt de la baie. Aproape îmi blocasem picioarele în baie și restul corpului afară. A fost nevoie să mă zbat precum o găină fără cap și să cad cu bruschețepeste David. care mă aștepta jos. Am devenit un ghem de mâini , capete , picioare și șuvițe lungi , negre. Am avut nevoie de câteva minute pentru a ne reveni și a dispărea de acolo. Am avut noroc că nu a fost nevoie să împletesc fâșii din cearșafuri sau să sap un tunel folosind o linguriță. Cât noroc pe capul meu!

-Urmează-mă! i-am spus apucând creanga aplecată ce își unduia ușor vârful în bătaia vântului de parcă era o baghetă fluturată de un magician asupra unei șmecherii de pălărie din care scoate o cioară. De ce o cioară și nu un iepuraț alb și pufos? Habar n-am, așa mi-a venit să fac eu metafora. Nu judecați! Nu e atât de ușor cum pare să narezi!

Am urcat grăbită, ținându-mă de crengile solide ale castanului.

-Ai mai făcut asta? răsună nesigură vocea lui. Poate te rănești! Bați în retragere , fricosule?

-Glumești? Sunt o maimuță, ai uitat? am surâs în timp ce mă agățam de o altă creangă.

Mi-am înăbușit un strigăt când degetele îmi alunecară de pe ramură. Ploaie nenorocită! Crengile erau încă ude, iar lemnul îmbibat în lacrimile norișorilor de vată de zahăr agățați de cer.

-Ești bine? părea speriat , ușor îngrozit. Îi era frică. Frică pentru mine! E un sentiment plăcut , cald , care pulsează în coșul pieptului meu, realizând că cineva este întradevăr preocupat de persoana Ta. Se aseamănă cu emoțiile primului sărut. Pe care , apropo , eu l-am avut cu un cățeluș cu blană galben roșcată care își întinsese balele peste buzele mele. Se pune și asta, nu?

L-am simțit aproape, șoapta gâdilându-mi urechile. Mâinile îi erau în jurul taliei mele când am continuat să urc.

După încă două sau trei crengi ( ganditi-vă la expresia asta ca la o adaptare a frazei "după încă câteva trepte "), am reușit să pășesc pe acoperiș. Mi-am întins spinarea pe țiglele cărămizii , privind bolta înstelată. L-am simțit așezându-se lângă mine, căldura trupului său era atât de aproape... Periculos de aproape. O simțeam ca pe o undă care îmi făcea sângele să-și mărească viteza în circuitul lui prin artere.

Pentru câteva secunde, mi-am învăluit ochii în întunericul pleoapelor. Acea întunecime linistitoare , calmă , constantă, mereu acolo , mereu gata să îți dăruiască întunericul. Când am deschis larg ochii,, de parcă avusesem cel mai oribil coșmar, l-am văzut pe David stând sprijinit într-un cot , privindu-mă.

-Ți-am spus cât de frumoasă ești în seara asta? vocea lui caldă răsună șoptit până la mine.

-Mai frumoasă decât ultima dată când mi-ai spus-o în spaniolă? i-am aruncat un surâs și o privire prin întunericul noții.

-Ai căutat în dicționar? îmi zâmbi larg.

-Emily face spaniolă. Am întrebat-o într-o pauză de prânz, am ridicat din umeri luându-mi privirea de la el.

O liniște crâncenă se strivi între noi, în spațiul periculos de îngust dintre corpurile noastre, al meu lipicios , ușor transpirat , al lui cu piele pefect închisă, aurie, timp de câteva minute. Părea că nici unul dintre noi nu își găsește cuvintele. Pur și simplu așteptam să vorbească el. Dar aveam impresia că el aștepta să vorbesc eu.

-Mă gândeam... tu știi aproape totul despre mine, iar eu nu știu aproape nimic despre tine.

-Dacă mi-ai cunoaște toate secretele, m-ai urî mai mult decât pe tine însăți! Filozofa sau vorbea serios? Nu eram prea sigură dar după modul în care ochii îi erau ușori pierduți în amplitatea peisajului, mă gândeam că vorbea serios. Privi în gol o vreme destul de îndelungată, după care continuă: Știu atâtea despre tine și totuși apari precum o enigmă.Acum filozofează! Ești atât de oscilantă!