Atingerea morții

Capitolul 20-Adevărul doare, iubirea vindecă

Vreau să urlu , să țip de durere! Ai fi putut să mă arunci într-un acvariu plin de pirania sau în flăcările focului , să dezvălui tuturor monstrul ce zace în mine , ai fi putut să îmi scoți inima din piept, ai fi putut să-mi înfingi o mie de ace în ochi, și tot nu m-ar fi durut atât de tare! Simt durerea și trădarea ta scurgându-mi-se pe obrajii roșii , și cred că nu te-aș putea urî mai mult. Da, te urăsc! Nu stiu dacă e ceva de moment, ceva efemer sau ceva ce va continua la nesfârșit, dar știu că mă doare inima de fiecare dată când recunosc că Te Urăsc!

Cioburile mici și ascuțite zăceau înșirate la picioarele mele în timp ce stăteam îngenuncheată și scriam. Rama cu modele în relief zăcea prăbușită pe jos, în mijlocul grămezii de cioburi. Deși nu îi zăream decât piciorul de sprijin, știam că în interiorul ei zăcea o poză veche , făcută într-o zi însorită de vară. Purtam părul prins în două codițe prinse cu elastice colorate în creștetul capului, iar mama purta cea mai intensă nuanță de albastru în irișii rotunzi , și un tricou de culoare sângerie ce se asorta cu ochii mei.

Eram atât de supărată, încât trântisem fotografia înrămată pe podea și mă tăiasem într-un ciob , iar sângele se ivise omogen din adâncitură. Îmi aducea aminte de firișorul de sânge pe care îl văzusem la vârsta fragedă de 10 ani...

Poate că unele adevăruri nu trebuie spuse. Poate că uneori mai bine ești mințit frumos...

Am trântit agenda cu zgomot pe jos, lăsând șiroaiele de durere să mi se scurgă pe obraji până în colțurile buzelor...

Am deschis larg fereastra, așezându-mă pe pervaz, bălăngănindu-mi picioarele în gol, lăsând aerul rece să îmi plesnească obrajii. Am privit timp de câteva secunde prin palma bandajată ...

Nu voiam să îmi plâng de milă. Nu aveam de gând să cer milă divinității, sau să mă arunc de pe balcon pentru această mare minciună. Nici măcar nu am balcon, așa că dacă aș fi vrut să mă arunc ar fi trebuit să merg până la Spencer acasă ... Prea complicat! Doream doar să mă ascund sub un morman de zăpadă și să aștept până ce primăvara mă va scoate la iveala , topind omătul. Însă, puteam jura că primăvara sufletului meu v-a îngheța încercând. Simțeam mai multă moarte învăluindu-mă, mai multă ca niciodată...

Am coborât în grabă agățându-mă de crengile castanului, evitând durerea ascuțită care-mi pulsa în palmă și am făcut câțiva pași timizi, îndreptându-mă în direcția opusă liceului. Pe fundal am auzit corul behăiturilor și a tuturor sunetelor enervante scoase de animale care îmi cânta o serenadă în acea dimineață: pisici, corbi, câini ( se știe că nu poți așeza câinele lângă pisică , așa că cioara a fost de bun augur). Slavă domnului că nu aveam măgari pe aici! Mi-am îndesat mâinile în buzunare, ațintindu-mi privirea în pământ. O perioadă, lătratul răsună în timpane așa cum un zumzet persistă după ce ai ascultat muzică mult prea tare, auzindu-se din ce in ce mai încet, după care liniștea mă cotropi , iar imaginile mi se derulară pe retină , aducând una dintre cele mai urâte amintiri...

Picioarele le țineam strânse, lipite de piept. Mâinile mi le încolăcisem în jurul lor ,strângându-le de parcă ar fi putut să mi se desfacă de trup și să o ia la sănătoasa, atât de strânse încât furnicături mă anunțau că sângele nu mai ajungea unde trebuia, iar degetele mi le înfinsesem în pulpe, așteptând ca acel lichid roșu ce se scursese din gâtul mamei să murdărească materialul verde pal al pantalonilor mei.

Spătarul roșu al scaunului de plastic din secția de poliție scârțâia în timp ce mă legănam în față și în spate pe el , văzând în fața ochilor doar chipul palid al mamei și acea baltă mare de sânge...Alb-roșu , alb-roșu , alb- roșu și apoi negrul pleoapelor mele lipite.

Atunci zărsem pentru prima dată acea siluetă aproape transparentă, palidă cu aceeași ochi albaștri și șuvițe blonde. Mă speriasem într-atât încât mă pododi plânsul, lacrimile udând materialul ce îmi acoperea genunchii, lipindu-mi șuvițele de obrajii palizi.

Atunci, un ofițer se apropiase de mine și mă liniști , ștergându-mi lacrimile și spunând că voi fi bine, deși știam că mă mințea. Îmi spusese că au sunat-o pe mătușa și că voi merge acasă cu ea.

Însă după acea zi, Acasă nu mai era acea căsuță frumoasă în care îmi așezam în șiruri pe o etajeră toate păpășile, unde în fața oglinzii mama îmi peria părul fredonând un cântecel, unde mirosea în fiecare sâmbătă a brioșe și clătite, unde ofileam floricelele cu petale fine din grădină și unde omoram buburuzele și cărăbușii numai mângâindu-le spatele...

Acasă devenise casa mătușii, unde mobila veche își pierduse de multă vreme lacul negru, unde patul scârțâia grav în timpul somnului, unde păturile aspre îmi iritau pielea, unde caloriferele nu mergeau de cele mai multe ori, unde așteptam ca mătușa să plece la muncă, ascultând la ușă cum încuie casa...

Făcând un salt al amintirilor, de farcă ar fi fost un film pe care îl derulam înainte, am ajuns în camera mea din casa mătușii....

Îngropată sub pătura aspră, așternuturile păreau inundate în lacrimile sărate. Stomacul urla flămând , acoperit cu pătura verzuie. Am simțit furnicăturile pe braț , în timp ce mâna transparentă mă mângâia blând.

-Vei fi bine , scumpo! Eu voi fi aici, cu tine, și va fi aproape ca înainte!

"Aproape". Nici ea nu avusese curajul să spună "la fel". Pentru că nu putea fi nimic la fel. Ea nu mă mai putea săruta de noapte bună, nu mă putea înveli, nu îmi mai putea pieptăna părul, nu îmi mai putea săruta creștetul...

- Iar Connor nu te va găsi niciodată! spuse mai încet , în timp ce mă privea.

Atunci imaginile dispărură, purtate de rafala de vânt ce îmi biciui obrajii...

Mi-am trecut degetele peste obrajii înroșiți, sesizând dârele umede. Mi-am simțit genunchii tremurând, așteptând ca picioarele să îmi cedeze și să mă prăbușesc. M-am trântit pe stratul de zăpadă, simțindu-mi mandibula și maxilarul ciocnindu-se în tremurul lor. Gustul sărat al lacrimilor mi se scuse în colțul buzelor. Mi-am adunat pleoapele într-un mănunchi, zărind doar întunericul lor.

-Madeline? Ești bine?

Vocea blândă, caldă, îngrijorată ... Aplecați deasupra mea, ochii căprui, întrebători și îngrijorați, buzele pline și dulci, chipul ușor bronzat mi-au înmuiat fărâmele de sentimente. Îmi puteam simți cioburile sufletului apropiindu-se și lipindu-se una de alata, formând o formă neregulată, un ghemotoc de fluturași gigantici...

I-am așternut un sărut pe obraz , încolăcindu-mi brațele pe după gâul lui și lipindu-mă de el, i-am șoptit la ureche în timp ce el mă strângea în brațele puternice:

-Promite-mi că nu îmi vei da drumul! Te cam grăbești,nu crezi? mă atenționa conștiința. Dar nu-mi păsa. Îl voiam aici și doar asta conta la momentul respectiv.

-Nunca(niciodată)! Îmi șopti în ureche, simțindu-i respirația caldă. Nu aveam nevoie de un dicționar. Pur și simplu, cuvântul părea să fie răspunsul pe care il dorea. Simțeam asta.

***

"-Connor nu te va găsi niciodată..." Ce înseamnă asta? O altă minciună? Tata ne-a părăsit , sau mama l-a alungat din universal meu? Doar trei persoane mi-ar putea răspunde la întrebarea aceasta , dar care îmi va spune adevărul? Și care dintre ele va fi dispus să îmi dea răspunsul? Și cel mai important , aș putea suporta adevărul?

Dacă sunt culcușită la pieptul tău , învăluită de mirosul și de protecția brațelor tale , aș suporta și adevărul că te iubesc.