Atingerea morții

Epilog

Viața mea părea a fi un joc de domino. Prima pieasa cazuse . A durat mai putin de 24 de ore pentru ca întreg șirul să se fi dărâmat.

Genunchii mi se ciocneau sub marginea înfoiată a rochiei. Așa i-ar fi placut lui Spencer să arăt.  Să o las pe ea să se ocupe de aspectul fizic. Eu să fiu doar păpușa ei cuminte care se lasă îmbrăcată și machiată după plac.

Purtam una din rochiile ei negre pe care mă pusese mai demult să o probez  în cazul în care "ar fi fost nevoie să asist la o înmormântare."

-Ferească Dumnezeu, Spencer! Ce gânduri păcatoase ai ! A cui înmormântare, oricum? ii zisesem.

-Tu nu ai vazut-o pe profa de istorie? E la fel de bătrână precum materia pe care o predă. Serios vorbind, pe băbătie o caută stafia cu coasa pe acasa și ea vine să ne învete pe noi despre Columb și nu-mai -stiu-ce -războaie la care a participat si ea cu siguranță!

-Ne va muri noua media la istorie daca află ce ai zis despre ea!

-De ce, Madi , ai de gând să mă pârăşti ?mă întrebase ridicând din una dintre  sprâncenele ei perfect pensate. Cât de mult mă enerva gestul ăla al ei!

Îi purtam rochia, pantofii și cerceii de argint, asa cum mă îmbracase atunci, iar ea stătea întinsă între peretii de lemn ai sicriului.

-Câtă clasă! Cât bun gust! Își admirase munca scuturându-și meditativ creștetul. Aș muri de drag doar ca să te îmbraci așa la înmormântarea mea, Madi!

Atunci râsesem împreună la remarca ei. Acum nu îmi mai pot opri izvorul de lacrimi...Plângeam. Singură....

Mama ei ținuse un discurs despre cât de ascultătoare, cuminte și bună la învățătură fusese Spencer, în timp ce eu învârteam pe deget inelul vrăjitoarei.

-Mama cunoaste trei lucruri despre mine: că am nevoie de bani pe card în fiecare zi de sâmbătă, că tu și Emily sunteți cele mai bune prietene ale mele și că nu ies din cameră nemachiată. Atât. Restul detaliilor importante le-a lăsat pe seama ta, M. mă înghiontise în coaste atunci, chicotind.

Spencer avea într-adevăr dreptate. Mama ei nu se compara câtuși de puțin cu a mea. Nu era genul care să stea acasă într-o zi de weekend și să facă prăjituri cu scorțișoară. Nu era tipul de mamă care să îi perie fiicei sale șuviță cu șuviță seară de seară. Ea își prefera munca, laptopul și telefonul mobil. Ele nu avuseseră nici pe departe o relatie ca a mea cu mama. Iar în ceea ce o priveste pe Spencer, nici măcar nu asculta ceea ce îi spunea mama ei. Exceptând detaliile reîncărcarii cardului de credit.

Iar scoala nu fusese niciodata ceva relevant în viata ei.

-Neuronii trebuie păstrați pentru a-i folosi în scopuri mai importante. Voi sunteți șoarecii de bibliotecă, fetelor, ar trebui să știți  că neuronii nu se "reproduc",ne spusese mie și lui Emily într-o zi, când  încercam să o convingem că era necesar să învețe pentru testul ce urma, în caz contrar rămânâd corijentă. Și să nu uităm de faptul că  în perioada în care ea ne spusese asta, avusese un fel de obsesie cu termenul de "reproducere".

Să nu mai vorbim că atunci când căutai în dictionar antonimul cuvântului "cuminte" îi gaseai numele lui Spencer.

Dar ce mai conta? Ea nu era aici să o contrazică... Ea era în groapa de doi metrii, acoperită de pământul brun, în timp ce eu eram aici, clănțănind din dinți, neștiind dacă după acest apogeu al durerii voi mai simți vreodată ceva mai grav. Și totuși, mă consideram norocoasă.

Aveam motive să mă cred norocoasă? Într-adevăr aveam. Să simți durere, știind că te-ai simțit iubită, să  plângi știind că odată, cândva, ai zâmbit, știind că ai avut șansa ta la fericire, indiferent dacă ai păstrat-o sau ți-a fost furată. Eu Trăiam. În schimb, Spencer nu era nici pe departe atât de norocoasă.