Atingerea morții

Capitolul 3- Demascarea

Am pășit grăbită pe drumul spre școală. Nu știu dacă datorită ploii sau a transpirației, dar hanoracul era năclăit, imbibat într-un lichid lipicios care preschimbase hanoracul într-un al doilea strat de piele nu prea plăcut. Mâinile îmi stăteau cuibărite în "marsupiul „ negru . Părul meu de smoală, asortat cu nuanța de doliu a hanoracului, stătea răvășit, împrăștiat în interiorul glugii. Din depărtare răsună claxonul unei mașini, iar eu mi-am sprijinit mai bine ghiozdanul pe umăr.

Absentă, am traversat strada măcinată de tăcere, doar undeva departe se mai auzea croncănitul înfundat al unui corb. Mergeam cu privirea în pământ, urmărindu-mi pașii monotoni, egali.

Vinovăția încă pulsa puternic în interiorul meu. Omorâsem un om! Indiferent dacă el mă urmărea și cel mai probabil vroia sa mă jefuiască sau poate chiar să mă omoare, era un om ! O persoană cu sentimente, o persoană cu prieteni și rude care probabil vor plânge când vor afla ce s-a întâmplat cu el. Indiferent de faptele lor, fiecare merita să își trăiască viața. Nu era deloc drept cum eu i-o curmasem pe a lui. Indiferent dacă am vrut sau nu, totul s-a adeverit. Tipul e mort! Cu ce ar îndulci lacrimile părinților și apropiaților lui dacă ar fi știut că totul a fost o greșeală neintenționată? Nu ar fi schimbat cu nimic situația... De-odată , în minte îmi răsări o idee. Ce le-aș spune cunoștințelor lui dacă le-aș vedea plângând, rugându-l să se întoarcă? Nimic. Nu le-aș putea spune nimic, aș fi mult prea crispată, încremenită în fața acestui tablou lugubru, pozând asemenea acelor oameni care stau toată ziua nemișcați , acoperiți de vopea aurie sau argintie, pretinzând că sunt niște statui pentru a primi bani de la trecători ce îi chinuie , gâdilându-i , testându-le "împietrirea"...

-Tipul va fi bine... răsună indiferentă și răgușită -de parcă ar avea guturai- vocea mamei.

-Știi că urăsc momentele când îmi citești gândurile, nu? Va fi bine?am exclamat eu. Mamă, l-am omorât. Realizezi ce spun? În cel mai bun caz, tipul devine o stafie și bântuie o casă părăsită! am spus cu voce tare.

Un bătrân cu o chelie generoasă , scund și ușor tras de spate, cu fața brăzdată de nenumărate riduri ce îi fac chipul să semene cu o stafidă îmi aruncă o privire de săraca-fetiță-nebună de pe veranda casei sale. Mi-am afundat creștetul mai tare în umbra glugii, rușinată.

-Nu se poate muri de două ori... răsună iar acel murmur lent, gutural.

-Mamă, tu ar trebui să mă ajuți , nu să îmi dai ghicitori la care să mă gândesc, ca un fel de temă pentru acasă....am oftat.

Treceam prin fața unui magazin de electronice și m-am oprit brusc. In vitrină, stăteau în șir indian mai multe televizoare. Fiecare difuza o altă emisune, pe câte un canal diferit. Le-am studiat pe rând, căutând cu privirea știrea cu un titlu asemănător: "Știre de ultim moment : Baiat găsit mort în parc!". Dar singurele noutăți apărute pe ecrane erau :"Câine pierdut în capitală" ,"Din 24 Decembrie,începe serialul 《Swiched at birth》" și încă una despre o celebritate care își rupsese rochia în timp ce defila pe podium- vai , sărăcuța!

Așa că mi-am continuat drumul spre școală. Am scos din buzunarul blugilor telefonul și mi-am privit reflexia pe luciul ecranului. Păream atât de... normală. Cu acei ochi albaștri, cu ușoare cearcăne, cu pupilele mărite și părul ciufulit , păream neîngrijită, dar normală... Ce mult pot înșela aparențele...

-Ești normală! răsună vocea mamei mele, iar corpul ei se proiectă în fața mea, purtând o rochie de mătase verde crud și o mutră serioasă.

-Sunt la fel de normală ca și "tipul-vârcolac" de la ora de literatură, acoperit de claie de păr roșcat absolut peste tot! am răspuns sarcastică.