Atingerea morții

Capitolul 40- Jocul iubirii

-David!

-Doar intră în jocul meu, mono! glasul răsuna de departe, și totuși nu am reușit să îi găsesc sursa când am cercetat cu privirea peste tot în jurul meu.

Așa că m-am lăsat păgubașă și am privit din nou locul unde mă aflam : casa mătușii, casa cunoscută și totuși cu un aer străin în care locuiam de la vârsta de 10 ani, păru să mă surprindă mai mult decât ar fi fost normal. Dar avea ceva nou, ceva ce nu se afla acolo în mod normal.

M-am apropriat cu pași mărunți, cu mâna întinsă, până ce buricele degetelor au fost zgâriate de pielea scorțoasă a castanului. Am privit spre brațele lui, groase și puternice, cu degete lungi cu unghii date cu oja verde a primăverii. Pe creanga înaltă ce mă ajuta să cobor din camera mea evitând scările, care mângâia acum geamul cu mișcări încete, fâsâite, atârna un bilețel de culoare galbenă , sub forma unei... banane pe jumătate decojită?

O ușoară derută m-a reținut pentru o secundă înainte de a înșfăca cea mai apropiată creangă și a urca spre bucata de hârtie. Cu picioarele aruncate de o parte și de alta a ramurei și cu trunchiul lipit de spinarea castanului, am desfăcul biletul împachetat în două :

Nr. 1

"Ai dreptate, nici eu, nici tu nu ne încadrăm în acest tipar de oameni normali! Tu ești mai degrabă o maimuță! Păcat că în castani nu cresc banane! "

Cel putin , nu banane reale. Doar de hartie...

Cuvintele păreau atât de vii, încât ecoul glasului său rostindu-le se repeta la nesfârșit, lovindu-se și ricoșând din pereții minții mele. Dar am continuat să citesc mesajul, ignorând acel ecou:

"Promit că după fiecare pas făcut spre încrederea mea -dacă ai să faci vreo unul- am să răspund la câte o întrebare!"

Cu timpul întrebările pur și simplu s-au evaporat... Acele întrebări cărora voiam să le acord un răspuns acum nici nu mi le mai amintesc. Singura întrebare la care mai doresc răspuns de când "m-ai adus pe marginea prăpastiei" este dacă mă iubești. Dar mi-ai răspuns de atât de multe ori la întrebarea asta, mono...

P.S: Am preferat să încep de aici, mono, mi se părea nepotrivit să mergi în locul ăla sumbru unde te-am speriat de moarte.(nu am vrut să folosesc termenul ăsta , l-am scris înainte de a gândi , scuze) Gândește-te la primul nostru sărut. Ți-l amintești la fel de dulce, parfumat și flămând precum mi-l amintesc eu?.

-Mă crezi capabilă să particip la jocul ăsta? zâmbeam fără să o vreau. Un surâs trist, împlorator...

Dar singurul răspuns a venit din partea vântului ce îmi mătura pomeții cu o rafală caldă și blândă, de parcă obrajii mei înroșiți ar fi fost din porțelan...

Mi-am coborât privirea spre picioarele ce se legănau în gol timp de câteva clipe în care m-am întrebat dacă ar fi trebuit să merg pe acoperiș sau nu. M-am lăsat pradă curiozității și mi-am continuat cățărarea punând primul bilețel între paginile jurnalului din buzunar, lăsând frunzele să foșnească în jurul meu...

***

Piciorul drept alunecă de pe marginea acoperișului, și o durere ușoară îmi înțepă glezna. Mi-am regăsit echilibul câteva momente mai târziu, dar uimirea mea părea să fi alunecat prin burlan până pe pământ, rostogolindu-se dureros. Căci la picioarele mele, pe o foaie de culoarea florilor de levănțică , scria cu litere mari, de tipar: SPER CĂ NU AI ALUNECAT (CA DATA TRECUTĂ).

Am strâmbat din nas. Asta mă făcea să par previzibilă. În colț, cu litere îngrămădite scria: ÎNTOARCE, cuvântul fiind însoțit de o săgetuță scurtă.