Atingerea morții

Capitolul 29- Cealaltă jumătate a misterului

-Suntem în camera mea... spuse el părând puțin stânjenit de situație în timp ce îmi mângâia cu degetul mare încheietura. Îmi simțeam mâinile înghețate în temperaturile glaciare ale sufletului meu. Am aruncat o privire pe pereții atât de simpli, de imaculați, neacoperiti de nici un strop al personalitatii sale.

-Camera asta e atât de sumbră...parcă încearcă să îmi etaleze visul... am spus apăsând cu degetele pe tâmple , în încercarea inutilă de a indepărta durerea.

-Visai? întrebă el derutat. Ai leșinat acolo - sau cam așa ceva - iar ochii ți-au rămas totuși deschiși. Erau de un lila metalic, iar chipul tău avea o culoare alb-gălbuie. A fost macabru! Doamna aia a început să bolborosească ceva despre o graniță dintre zi și noapte, iar când te-am luat de pe jos și m-am grăbit să venim aici, ea ți-a pus ăsta pe deget și a spus că va trebui să îl urmezi sau cam așa ceva.

Am privit în direcția arătătorul său, zărind un inel finuţ ce avea însemnul acela care îmi învăluia coperta jurnalului. L-am învârtit pe deget, admirând cum lumina se joacă pe luciul său.

-A mai spus ceva? am întrebat simțind înțepături în ceafă.

-A spus că eu o îndepartez pe mama ta, sau ceva de genul ăsta. Că o latură a mea o face să obosească stând în preajma mea...

-Aha... am spus încă privind pătura de culoarea caramelului, atât de catifelată la atingere... Și aici cum am ajuns dacă eram leșinată? am întrebat încă meditând.

-Nu erai complet rupta de realitate. Erai pe jumatate aici și pe jumatate acolo. Ai mers pe picioarele tale până la motocicletă și te-ai ținut singură de mine pe parcursul drumului...

-A zis cumva ghicitoarea de ce am lesinat?

-A îngaimat doar cuvintele "o umbra a trecutului "... Lăsând toate astea la o parte, te simți bine?

-Aproape... Doar că ma simt foarte ciudat... Nu știu ce ar trebui să fac. Nu știu dacă mai merită să scormonesc după adevăr acum... sau dacă merită să îmi fac speranțe legate de tatăl meu...

-Sigur ești bine? Încă pari... stoarsă de vlagă... Mai bine te-ai odihni ... spuse ridicandu-se de pe marginea patului, sărutându-mi creștetul și îndreptându-se spre ușa atât de banal albă.

-Te rog nu pleca! am șoptit implorându-l din priviri. Stai cu mine ... am suspinat. Vocea mea semăna cu cea a unui copil speriat de întuneric sau de tunete ce își roagă mama să îl protejeze în timpul nopții.

El se apropie de pat și se aseză lângă mine. Fără sfială, mi-am așezat capul pe pieptul său, ascultând ritmul bătăilor încete ale inimii sale. Nu mai auzisem un astfel de puls pana atunci, era atât de molatec și amețitor... I-am simțit mâna caldă pe spatele meu prin puloverul subţire... și am suspinat simțind degetul său arătător conturând urma bretelei de la sutien. Am adormit în timp ce degetele lui îmi dezmierdau spinarea ....

Tot două degete îmi colindau spatele, atât de calde, atât de dornice să îmi cuprindă chipul în podul palmelor... Atingerea îmi părea puțin mai mult decât prietenoasă, însă doream să cred că recunoșteam în acea atingere doua flăcări înglobate, ascunse în străfundul a doi ochi mari, caprui. Dar stiam ca nu e așa. Cu tristețe am recunoscut că parfumul de scorțișoară, atât de familiar amintindu-mi de biscuiții mamei, nu era al celui pe care mi-l doream lângă mine. De aceea îmi era frică să îmi deschid ochii și să îmi pierd și ultimul strop de speranță.

Degetele ajunseseră deasupra umărului, unde o vânătaie verde cu umbre violet îmi decora pielea albă. Simteam atingerea blândă, caldă, iubitoare... și totuși durea. Dar nu vânătaia cauza înțepăturile pe care le simteam. Ci inima mea străpunsă de doi colți ascuțiți, de dinții adversarului meu în persoană - iubirea ce i-o purtam lui D... nici numele nu vroiam să mi-l amintesc...