Atingerea morții

Capitolul 11- Anormalul normal

-Mergi tu înainte! Dacă intrăm amândoi și mă văd Emily și Spencer am să am parte de cea mai grea zi! Ar fi mai plăcută o autopsie câtă vreme sunt încă vie!

Păi ... oricum lipsisem trei ore în loc de una și voi da de bucluc pentru asta. Ce e drept , în egoismul meu, mă simțeam ușurată că mama încă e pe aproape.Contrar rușinii și panicii pe care prezența unor adulți într-o întâlnire cu un potențial partener le provoacă , eu nu mă simțeam pe-atât de stresată când mama era cu mine la școală , în oraș , la petrecerile lui Spencer... În esență , mama era moartă , nu ar fi putut să mă pedepsească sau ceva de genul ăsta. Dar să o aud iar pe Spencer cu " Spaniolul meu" ar fi fost mai rău decât un baros care îmi lovește constant capul sau mâinile sau orice parte a corpului care ar durea.

-Ok. Mă ocup eu de absențe , stai liniștită , spuse aruncându-mi o privire blândă , citindu-mi parcă gândurile. Nu prevăd decât două soluții pentru rezolvarea problemei cu chiulul nostru. Varianta A , o scutire falsificată , "scrisă" de un părinte responsabil , un tutore legal al nostru. Varianta B , niște lingușeală și un buchet de flori pentru asistentă pentru a ne scrie o scutire medicală pe motiv că am avut lene cronică sau viziuni dăunătoare bunei dispoziții.

David mă salută făcându-mi șmecherește cu ochiul și grăbi pașii spre poarta școlii, iar la puțin timp dispăru din aria mea vizuală. Aruncând o privire scurtă l-am văzut pe Floyd privindu-mă acuatr pe sub perechea lui de ochelari de soare fumurii, parcat foarte prost în apropierea porții--ar trebui să comentez , eu nu mi-am luat carnetul- , iar când am intrat în liceu m-am ciocnit de trupul lui Emily. Femeia asta a stat aici așteptândumă ca un stalp de susținere?

-Unde ai fost?Ce ți s-a întâmplat? Ai chiulit? Ne-am făcut griji! Ochii ei verzi străluceau cuibăriți în orbite. Buzele strânse formau în centru un cerculeț. Nu-i de bine...

-M-am simțit rău ...

-În clasa a noua ai venit cu bronșită la școală. A fost nevoie ca directoarea să te trimită acasă! îmi spuse privindu-mă pe sub genele dese și încrucișându-și mâinile la piept.

-I se mai urăște și omului cu școala , ok? Am lipsit și gata! am răspuns.

Din capătul coridorului am zărit-o pe Spencer îndreptându-și spatele în timp ce se apropia de noi. Gentuța verde i se legăna pe umăr în timp ce parcurgea holul cu pași mari, de parcă ar fi fost un model ce defilează pe podium.

-Las-o , Emily! Îți zic eu de ce a chiulit, a fost cu spaniolul! Și începem...

-De unde știi? Sprâncenele i se arcuiră studiindu-ne pe mine și pe Spencer, măturându-ne cu privirea ei atentă pe fiecare dintre noi..

-Tipul a avut aceleași ore cu mine. A lipsit. Ea a lipsit. E clar că e o poveste romantică aici!

-E clar că nu știi ce vorbești , Spencer! am spus eu enervată până peste cap.

-Chiar vreți să ne certăm ? Mai bine mergem la cantină, mâncăm o salată și mai discutăm acolo, intervine Emily, veșnicul sol de pace ce își folosea vocea precum o dezmierdare pentru a ne tempera cheful de a ne lua la harță.

Spencer s-a răsucit pe călcâie și a pornit spre cantină lăsând geanta să i se clatine pe umăr.

După ce ne-am luat fiecare câte ceva de mâncare , Spencer plătind și pentru mine, ne-am așezat la masa noastră obișnuită și am început să ciugulim din mâncare. (Ele mâncând ca furnicuțele , eu mâncând cu foamea în gât , savurând mirosul de prăjeală și caloriile de care nu-mi păsa câtuși de puțin , dar pe care Spencer le calcula constant cu multă vigurozitate).