Atingerea morții

Capitolul 1 - Previziunea

Alerg. De o parte și de alta a mea se înșiruie trunchiurile groase ale copacilor. Crengile îmi zgârie chipul și brațele dezgolite. Lumina se cerne printr-o sită fină de coroane dese, raze subțiri, aproape invizibile, pătrunzând prin frunziș. În urma mea răsună în jur de cinci perechi de picioare tropăind, urmărindu-mă, încercând să mă ... captureze.

O Bestie! Cuvintele îmi străpung pieptul ca zeci de pumnale ascuțite. O bestie! Cu toții mă cred un monstru al răului ...Realizând asta, perle mici încep să se rostogolească pe obrajii mei, lăsând dâre umede .

De parcă un magician își folosise hocus-pocusul și făcuse să apară o rădăcină mare și cocoșată, arcuită precum un pod peste un râu, spinarea cu cicatrici adânci, nevindecate a rădăcinii îmi apăru în fața ochilor prea târziu pentru a păși peste ea, făcându-mă să cad pe jos, lovindu-mă cu maxilarul de o piatră mare și lucioasă pe care o rază de soare o mângâia cuminte.

Simt două mâini transpirate cum îmi leagă încheieturile cu o sfoară groasă , murdară, care reușește să îmi înroșească încheieturile mai tare decât deveniseră deja din cauza ghiarelor nemiloase ale copacilor...

Și atunci... mă trezesc, dezlipindu-mi forțat pleoapele. Visul îmi apăru atât de real... de decisiv... Inima încă îmi bubuia neregulat, încercând parcă să iasă din cușca ei de coaste, iar lacrimile fuseseră pe cât se poate de... reale, îmi udaseră perna și îmi lipiseră șuvițele de obrajii aprinși ca filamentul unui bec.

Agățat sus, în dreapta ferestrei deschise, ceasul pătrat cu margine aurită indică ora 5:30. M-am ridicat din pat aruncând pe jos pătura aspră care mă acoperise peste noapte. Nu mă simțeam odihnită pe deplin, dar teama de a avea un nou coșmar era mai puternică decât oboseala care îmi umbrea ochii. Am deschis larg ușile dulapului și am scos de acolo un tricou de culoarea piersicii și o pereche de blugi mulați de culoare verde-smarald. Mă îmbrac repede și imediat apuc de pe micul birou din lemn de pe care se luase aproape tot lacul negru, lucios, un elastic de păr. Cu mâna îmi adun claia de păr în vârful capului,și înfășor elasticul în jurul cozii. Îmi trag peste cap un hanorac și îmi învălui chipul în umbra glugii.

Imi așez pe umăr rucsacul și deschid larg fereastra. Valul de aer rece îmi pătrunde în oase,îmi înțeapă ochii și obrajii, iar stropii de ploaie se așează somnoroși pe materialul negru al hanoracului meu. În rama ferestrei, stafia unei ramuri groase, negre se ondulează în bătaia vântului. Îmi strâng degetele în jurul ei , aruncându-mă pe fereastră. Creanga se apleacă , iar eu îmi întind palmele, lăsându-mă să cad de la mica înălțime. O baltă. O mare baltă de nămol se nimeri fix în drumul aterizării mele, murdărindu-mi adidașii . Ce noroc pe mine!

Îmi dau jos gluga, lăsând fiorii reci de ploaie să mi se prelingă pe obraji, să îmi alunece pe șuvițele de păr. Gândul că m-aș fi putut uda până la piele , că lacrimile cerului îmi vor mângâia pielea era revigorant .

Am pornit mergând domol pe alee , pe lângă gardul viu al vecinilor, apoi prin fața alimentarei de la colț , îndreptându-mă spre parc. Dintr-o curte de peste drum , răsună un lătrat ascuțit de pechinez. În spatele meu, răsunară niște pași. O singură pereche de picioare, de data asta. Aceasta era diferența dintre vis și realitate. Nu era decât o singură persoană. Ironia era că tocmai în acel moment, pășeam pe o alee împrejmuită de două ziduri de trunchiuri groase cu scoarță stacojie.

Mi-am grăbit pașii și ritmul cardiac în același timp. Tropăitul din urma mea își grăbi și el ritmul de parcă pașii noștrii ar fi format un cântec pe două voci în același ritm alert. Brusc, am trecut la un mers domol, cu pași mici și lenți, făcuți parcă în reluare. Cel din urma mea îmi urmă exemplul, încetinind pasul. Era mai mult decât evident că persoana din spatele meu avea intenția de a mă urmări. Și nici măcar nu era un urmăritor desăvârșit, nu mă așteptam la un expert, dar totuși, acesta era un urmăritor mult prea ...evident. Cu alte cuvinte, dacă tot alege cineva să mă urărească , măcar să își dea silința să nu fie atât de bătătoare la ochi intenția sa!

Mă gândeam cine ar putea fi. Colegi de la școală ? Imposibil. Eu sunt aproape invizibilă pentru majoritatea colegilor mei. Prieteni? Păi... pluralul ăsta cuprinde doar două persoane: Emily și Spencer, iar ele nu sunt genul care să facă astfel de glume proaste. Mătușa? E ea mai ciudată, dar nu pare genul care să mă urmărească prin oraș. Ok, mă dau bătută. Cine poate fi?

-E un necunoscut... răsună o voce guturală, o șoaptă abia auzită.

-Mamă? șoptesc eu , recunoscând acea voce aparent răgușită. Evident că era mama! Ea era vizitatorul meu regulat de pe "Tărâmul de dincolo".

-Madeline, scumpo, nu ești urmărită de o persoană.... răsună iar vocea fantomatică - la propriu.

-Vezi să nu... gânguresc eu. De când au fantomele picioare? spun pe un ton și mai șoptit.

În fața mea, palpitând de slipiri se înfățișează ca prin ceață trupul translucid al mamei, plutind în aer. De obicei reușesc să controlez ciudățenia asta cu ... fantomele, astfel încât mama să poată fi singurul suflet văduvit de trup ,dar acum, o dată cu adrenalina și frica ce palpită în mine, acestea nu mai pot fi stăpânite, așa că pot zări ici și colo contururi vagi de suflete pierdute. Nu mai stă în puterea mea să par ... normală. Îmi privesc palmele și le văd transpirate, tremurânde.

-Cum îmi sunt ochii? murmur eu gândindu-mă ce ar putea declanșa frica în mine.

- Lila...răspunde mama, calmul ei antitetic cu frica mea răzbâtându-i în tonul egal.

Pașii încă răsunau monotoni, bătând același ritm constant în urma mea , ca un ecou al mersului meu. Am început să fug, în speranța că voi scăpa și mă voi calma în curând. Urmăritorul meu făcu întocmai, ca o copie fidelă ce repeta fiecare mișcare a mea sau o reflexie a propriilor gesturi în oglindă.

Ce face omul face și maimuța... Dar, evident , nu era decât literalmente o maimuță. Eu aveam să devin maimuța , și asta aveam să o aflu mai târziu...

Nici nu realizasem când am ajuns în parc, alergând pe potecuțele întortocheate sau când ploaia s-a oprit, așternând pe cer un curcubeu în locul său.

Am cotit brusc, ascunzându-mă după trunchiul unui copac. Trecând pe lângă mine, răsunară cu ecou pașii urmăritorului . Am răsuflat ușurată, poate puțin prea zgomotos și puternic , căci o frunză ce atârna în vârful crengii flutură în răsuflarea mea.

-Mai lipsea piatra... am afirmat cu ironie în șoaptă.

-Fugi! mă avertiză vocea răgușită.

Dar era prea târziu, două mâini puternice mă prinseră de mijloc. Unde e frânghia? m-am gândit cu sadismul pe care frica îl trezea în mine...