Atingerea morții

Capitolul 36 - Deja 48h - scoate bateriile ceasului!

În acea dimineață rece, speriată de moarte - metaforic vorbind, căci eu întruchipez un fel de odrazlă a morții - mă ridicasem din pat în timp ce deschideam ochii. Nu știu cum devenisem conștientă într-un timp atât de scurt, dar fiori de gheață mă îndemnau să răscolesc fiecare cotlon, deși întunericul era dens. În minte îmi revenise o secvență din coșmarul acelei seari: Un ceas gigantic agățat de o sfoară ce pârâia deasupra capetelor noastre. Mă trezisem când ceasul ne strivise pe mine și pe David. În jurul orei patru mă învârtisem căutându-l. Aprinsesem toate becurile, însă prezența lui era inexistentă. Pentru o clipă, am simțit un junghi. Dacă plecase? Noaptea, fără să îmi dea un ultim sărut, fără să mă privească plângând și implorând.

Trăsesem cu toată puterea de ușa dulapului, găsindu-i toate hainele acolo. Îmi îngropasem capul în mormanul de tricouri. Încercasem să mă liniștesc, să îmi opresc ritmul cardiac propulsat peste normalitate. Înșfăcasem unul și l-am aruncat pe pat. Scăpasem de bluza mea și trăsesem tricoul peste cap.

Nu plecase.

Nu plecase.

Nu plecase.

Încercsem să mă conving , dar nu reușisem.

Îmi trecusem degetele peste ecranul telefonului său. 4:07. Tot nu mă convinsesem. Vărsasem lacrimi destule pentru a umple un bazin olimpic până ce se întorsese el. M-a întrebat de ce plânsesem când l-am îmbrățișat. Nu am răspuns. În schimb, nu mă înduram să îi dau drumul. După zece minute în care l-am sufocat strângându-l în brațe, sughițând neîncetat de la atâta plâns, l-am eliberat și l-am lăsat să respire puțin. În timpul ăsta mă apucasem să beau amărala aceea rece răsfoind jurnalul.

În tricoul cu mirosul lui tipic imprimat, de piele moartă, transpirație și mentă, sorbeam din cana cu poțiune rece. Cafeaua nu avusese niciodată până atunci un gust într-atât de amar.Răsfoind pagini și pagini în care picurau zile petrecute împreună, devenea și mai amară, ba chiar părea să definească acea senzație a gustului. Trăisem fiecare dintre acele pagini. Fiecare secundă înșirată pe hârtie îmi trecuse prin inimă, la un moment dat. Dar păreau veacuri trecute de atunci și până acum...

***

Te-am luat cu mine până și în vis. Mi-e îndeajuns de dor acum, când ești lângă mine deși te afli la kilometrii distanță de inima mea. Mi-e frică deja.

Mi-e frică de singurătate .

Mi-e frică de umărul pe care lacrimile mele nu vor mai ajunge, de pământul uscat pe care vor curge ele.

Mi-e frică de ochii în care nu voi mai arde.

Mi-e frică de liniștea ce mă va înconjura când glasul îți va amuți.

Mi-e frică că nu voi rezista să mai pierd pe cineva. Nu doar pe tine. Și pe mine ....

Mi-e frică că nu voi supraviețui fără săruturile tale. Fără mirosul tău. Fără tine aici, învelindu-mă în iubirea și protecția brațelor tale.

Dar cel mai frică îmi e că mă vei putea uita ...

Fără să vreau, am îngânat cuvintele cu voce joasă în timp ce scriam, cu picioarele adunate sub mine, cu spinarea arcuită, acoperind paginile cu umbra mea, și cu durerea mângâindu-mi tâmplele. El stătea în picioare arătându-și talentele culinare în timp ce învârtea o clătită în aer. O așteptă să se răsucească în timp ce cădea pe burtă, prăjindu-și pielea de aluat.

Îmi luase creionul din mână și tăiase cu o linie dreaptă ultimul rând.

Dar cel mai frică îmi e că mă vei putea uita ...