Mi-am strâns degetele în jurul mânerelor de plastic ale tăvii și am continuat să îi arunc fulgere de confuzie ,dispreț, rugă, implorare,toate simultan, un fel de ghem de sentimente încâlcite asemenea mațelor mele ce protestau zvârcolindu-se , o duzină de șerpi veninoși înăuntru meu ce se otrăveau unul pe celălalt cu veninul fatal. El îmi susținu privirea și începu să chicotească uitandu-se la mine degajat , cu un aer de superioritate. S-a prefăcut că își șterge ochiul stâng de parcă o geană căzută îi gâdila pleoapa de jos, continuând să râdă silențios. Atunci am înțeles că eram ca o bombă cu ceas ce era pe cale să explodeze. Puf! In orice secundă cineva ar fi putut deveni un trup văduvit de bătăile inimii și de sufletul necesar existenței. Ochi lila insemnau jumatate din timpul cronometrului scurs. Tic-tac! striga lipsa controlului.
-Madeline , nu te mai holba la el! E mult prea evident ! Tu chiar nu știi cum să îți aranjezi singură o întâlnire, nu? Am tresărit atât de tare la remarca ei încât niste "supa cu tăieței reciclați " sări din bol , pătănd tacâmurile de plastic.
-Ține! i-am spus punându-mi tava peste a ei și încercând să îmi fac loc printre cei care stăteau la rând , înghiontindu-i cu ascuțimea coatelor mele.
Am ieșit și mi-am grăbit pașii spre dulapul meu. Am încercat să formez cu mâna tremurândă cifrul, însă a fost nevoie să mă opresc de două ori la rând și să fac un exercițiu de inspirație-expirație pentru a nimeri șirul de cifre. Am căutat mănușile pe care le păstram de obicei în spate, o pereche de piele neagră pe care o recuperasem din lucrurile mamei. Mi-am strecurat degetele în mănuși și am împins ușița de tablă acoperită de un strat de vopsea neuniform. Răsună un "cling!" când dulapul se închise la loc.
Am tresărit atât de tare încât ai fi crezut că moartea era cea care stătea în fața mea. Sprijinit de dulapul vecin, cu mâinile încrucișate pe piept și un surâs viclean deșirat pe față stătea noul coleg, urmăritor, atacator sau cum vreți să îl numiți.
-Știi, în lumina asta ochii tăi par mov.
-Mi s-a mai spus! i-am răspuns eu cu un ton mult mai calm decât mă simțeam.
-Ce-i cu mănușile, ești obsedată de microbi? Aș vrea să-i stârpesc tipului ăsta rânjetul-microb de pe moacă!
-Numai de microbii de prin parc, am răspuns tăios rotindu-mă pe călcâie și pășind spre sala de clasă.
-Ce naiba ești? exclamă el prinzându-mă de încheietură, smucindu-mi mâna pentru a reclădi contactul vizual.
În minte îmi apăru o secvență de film cu aceeași întrebare, la care răspunsul era: "Cel mai mare coșmar al tău!" . Dar aici nu eram într-o telenovelă proastă, așa că răspunsul meu veni banal și sec:
-Dă-mi drumul! m-am răstit trăgându-mi mâna din strânsoarea lui.
El își îndreptă degetele, studiindu-și pentru o secundă unghiile tăiate scurt, arcuindu-și buzele într-un surâs .Apoi...dispăru.
Pe mâna mea se înșirau patru brățări roșii , puțin dureroase unde degetele lui îmi presaseră pielea. Am cotit spre sala 102, unde aveam ora de desen. Am intrat în clasă, unde erau înșirate trei rânduri de șevalete și scăunele, iar în colț, lângă fereastră, se afla o masă plină cu rechizite specifice- pensule, palete și tuburi de acuarele.
Pe primul rând, al doilea scăunel de la fereastră stătea Spencer. M-am dus și m-am trântit pe locul de lângă ea de parcă eu însămi aș fi fost un sac de cartofi care mă împovăra. Spencer s-a încruntat privindu-mi mâinile înmănușate.
-Realizezi ca mănușile nu merg deloc, nu? în vocea ei răzbătea o tentă de reproș. Cum să porti mănuși cu sacou, Madeline?De ce nu ai venit și cu sutienul peste tricou? Sau chiloții peste pantaloni , ca Michael Jackson? mă mustră ea.
-Am o fobie de microbi! am răspuns nonșalantă, amintindu-mi remarca tipului-urmăritor.
-Of... , suspină ea în semn de „mă dau bătută". In fine... Să știi că am încercat să aflu câte ceva despre "tipul tău" -prin "tipul meu " ea se referă la urmăritor-nemort- dar nu i-am aflat decât numele: David Torres.
-Torres nu e nume spaniol? am întrebat păstrându-mi privirea în pământ, sperând ca iriși mei să redevină albaștrii.
-Da, el e spaniol dacă ne luăm după numele de familie, spuse ea complet indiferentă față de originile tipului pe care credea că "pusesem ochii". Mai degrabă , pusesem mâinile și îl omorâsem puțin. Doar puțin. Ce e atât de interesant la podea, Medi? glumi ea.
-Pata aia mare de vomă în formă de inimă, Spencer! am răspuns chicotind.
- Scârboaso! spuse printre hohote ea, înghiontindu-mă.
M-am ridicat flectându-mi picioarele, împingând astfel scaunul și am pășit spre masa de lângă fereastră. Am luat o paletă și câteva pensule, privind tuburile de culori, așteptând să redevin "normală".
-Poți ridica privirea , scumpo. Scoate și mănușile! se auzi murmurul de cuvinte răgușite. Am expirat profund , ușurată că numărătoarea inversă de pe bomba cu ceas se oprise.
Atunci m-am îndreptat spre locul meu ridicându-mi privirea și am început să trag de vârfurile degetelor mănușii stângi, scoțând-o.
-Cum rămâne cu microbii? mă înghionti Spencer când m-am trântit pe scaunul de lângă ea, în același mod ca prima dată.
-Am auzit un zvon că s-ar fi dezinfectat pe aici, ridic eu din umeri lăsând mănușile să cadă în ghiozdanul deschis.
Înainte de a realiza, elevii au început să vină în grupulețe și să se așeze pe scăunelele cu trei picioare din fața șevaletelor. Printre ultimii l-am văzut pe căpitanul echipei de fotbal împreună cu vreo doi coechipieri , pe Abby , o fată emo cu un piercing în buza inferioară care îi făcea buza plină să îi atârne ușor într-o parte, cercei-cranii , purtând tricou și colanți negrii. Ultimul intră un tip înalt, cu umeri largi , chip oval , două buze pline , ochi rotunzi de culoarea cafelei cu lapte , îmbrăcat cu o jachetă neagră peste tricoul simplu, alb - David Torres. E alt tricou , mi-am dat seama revăzând în minte trupul inert întins pe jos. Era cumva liniștitor să văd că nu își căutase încă un "grupuleț". Majoritatea nou-veniților încearcă mereu să facă o impresie bună grupului popular(din care face parte și prietena mea Sepncer, deși nu pare mișcată de acea etichetă de fată populară) -majoretele, clonele acelea cu pampoane cu fustițe care ar putea la fel de bine să fie numite curere late, și fotbaliștii fiind majoritari, așa cum sunt în orice scoală de pe planetă. Foarte puțini reușesc însă să pătrundă în acel grup VIP. Majoritatea elevilor noi ajung să-și petreacă timpul cu grupulețele "oamenilor de rând" sau cel al "soarecilor-mecanici" , așa cum sunt numiți pe aici tocilarii înteresați de robotică.
-Uite-ți spaniolul, Medi! spuse Spencer. De parcă aș fi putut să nu-l observ...
***
Priveam majusculele scrise de profesor: TEMĂ LA ALEGERE de parcă ar fi fost scrise într-o limbă străină: ceva japoneză, chineză sau poate urdu, când vocea pițigăiată a domnului Petrov răsună din spatele clasei:
-Îmi place! E profundă, expresivă! spuse gesticulând frenetic, făcând una dintre șuvițele sale cârlionțate să îi cadă sprijinindu-se de nas. Ce nume îi dai, domnule Torres? Domnule? Tipul a trecut puțin de majorat și deja e domn?
După o secundă de gândire în care i-am simțit privirea arzându-mi pielea precum acidul, David răspunse:
-Secret.
-Îmi place! Îi dă un aer misterios! Păi atunci "Secret" va fi lucrarea zilei! spuse profesorul Petrov punând tabloul pe "locul de onoare" , cum îl numea el. Atunci, mi se puse un nod în gât.Un nod de mărimea unei pisici. O pisică obeză. Tabloul ilustra un chip în formă de inimă, înconjurat de păr negru ca pana corbului, cu un nas acvilin, doi ochi sticloși, unul de un albastru intens, iar celălalt de culoarea sângelui. Pielea era albă ca lapltele, iar buzele aveau o culoare roz pal cu tente de lila.
-Ce-i cu moarta aia? Mi se pare cunoscută, șopti Spencer.
Moarta aia cred că sunt eu, m-am gândit.
CITEȘTI
Atingerea morții
FantasíaNu sunt ruptă dintr-o carte de ficțiune proastă, însă port povara unei atingeri mortale. Încă dinaintea nașterii mele, moartea mi-a fost mamă. Am crescut în sânul ei cu o pereche de ochi schimbători- uneori de demon, alte ori de înger- cu o pereche...