Lacul plânge din cauza ta,
L-ai lăsat în urmă,
Ai plecat spre codru,
Spunând că viaţa n-are rost
Cu tine în ea.
Și m-ai lăsat în urmă.
Am rămas eu și apa,
Ea absorbindu-mi lacrimile.
Am râs văzându-mi chipul,
Am spart liniștea cu un ţipăt.
Îmi pare rău
Că te-am lăsat să pleci
Și am rămas
În trecutul tău.
Aș încerca să te aduc înapoi,
Să te sărut pe frunte,
Dar acum că nu mai ești,
Doar lasă-mă să-ţi spun
Că îmi lipsești
Și plâng acum,
Împreună cu oglinda apei,
Iar ea se uită la mine,
Urlând de dorul tău,
De povestea noastră
Ce a trecut în timp,
Printre fantome tăcute
Ce numele și l-au pierdut.
Am plâns când am scris versurile, gândindu-mă la melodie. Mă durea în piept atât de tare cu fiecare emoție pe care o lăsăm să plutească pe ferestrele turcoaz ale sufletului meu pierdut în nesiguranță. A fost ca un duș rece sau, mai bine zis, ca o furtună de primăvară, în care cerul plânge cu fulgere.
Aceste experiențe sunt cele mai memorabile amintiri.
