!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Rhoda păși cu grijă pe pământul încă umed de la ploaia ce îi prinsese cu o seară în urmă, acoperit pe alocuri cu frunze și crenguțe uscate. Își duse o mână la spate, să verifice dacă își pierduse vreo săgeată din tolbă când fugise pe ascuns din regiment. Erau toate acolo, iar arcul îi stătea țanțoș la spate, cu vergeaua proaspăt lustruită strălucind în soarele ale cărui raze străpungeau norii cenușii. Teaca de briceag îi era prinsă la cureaua de la șolduri, la fel și săbiile pe care le luase în fugă de pe masa comandantului.
Nu era frig, însă ceața deasă și vântul care bătea pe alocuri, erau suficiente să te facă să îți afunzi chipul în gulerul hainei. Însă Rhoda nu simțea nimic, în afară de o căldură ciudată în capul pieptului și nevoia de a-și găsi ținta. Fugise mult, deși îi fusese spus să nu părăsească tabăra, întrucât vrăjmașii mai mișunau curioși prin zonă, și îi luase mai mult decât de obicei, pentru că rochia simplă și largă pe care o purta se tot agăța de turiță și de mărăcini.
Călcă strâmb pe o crengurea și aceasta trosni sub talpa cizmelor sale. Se mustră în gând, și, auzind glasuri de bărbați, se ascunse în spatele unui trunchi gros de stejar. Erau doi soldați din regiment, care patrulau prin păduricea în care se instalaseră nu cu mult timp în urmă. Fata răsuflă ușurată pentru o jumătate de bătaie de inimă – dacă nu era nimeni alertat, însemna că totul era în regulă și, după noaptea aceasta, își puteau continua drumul înapoi spre Tarzivona, imediat cum se crăpa de ziuă.
Cât timp așteptase ca bărbații să o ocolească fără să îi dea băgare de seamă, își făcu un plan imaginar, urmând să o ia pe o potecă ce părea să nu mai fie călcată de mult timp. Merse cu urechile ciulite un sfert de leghe, înainte să audă un zgomot înfundat, ca zbierătul unei căprioare singuratice.
Își scoase silențios sabia cea mai lungă din teacă și făcu o duzină de pași cu grația unui dansator, ocolind alte crenguțe care să îi dea de gol prezența. Acolo - în spatele unei buturugi putrezite, adânc înfiptă în pământ, își zări prada. Deloc conștientă de prădătorul care era pe urmele ei, de vânătorul care îi putea lua viața doar cu o săgeată îndreptată spre inima sa binecuvântată de zei.
Cu un zâmbet ștrengar pe buzele-i cărnoase, Rhoda îi ridică bărbia băiatului cu vârful ascuțit al sabiei sale, și îi spuse cu glasul dulce al unui drac ademenitor:
— Ești un bărbat greu de găsit, Lachlan Mieszko!
Prințul își feri rușinat privirea și nodul gâtului îi urcă surprinzător de mult. Era îmbrăcat în uniforma sa frumoasă de soldat, de culoarea neagră a cărbunilor și pantalonii de roșul unor buze apetisante, țesută în unele locuri cu fir de aur, doar că epoleții îi erau lipsiți de însemnele gradului pe care un membru din familia regală ar fi trebuit să le aibă.
