!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Diavolul îi testa încrederea, și știa asta mult prea bine.
Durerea era năucitoare și nu o simțea doar în degetul mic, cel pe care tiranul din fața ei se decisese să îl rupă într-un mod atât de subtil, că nici măcar nu își dăduse seama de intenția lui. Durerea se răspândea în valuri până la călcâie, până în firele ei dese și lungi din cap, până în ochii ei ca mierea care se umplură cu lacrimi greoaie și acide. Își mușca puternic buzele ca să nu dea scăpare niciunui sunet care i-ar fi putut condamna soarta; simți un petec de usturime pe cea de jos și își dădu seama că și le mușcase prea tare. Îi curgea sânge și acum se împletea cu micile cristale sărate ce îi curgeau pe obraji.
Diavolul o privea cu ochi mijiți și inexpresivi, deși în sinea ei știa că buzele sale ascundeau o oarecare urmă de satisfacție. Degetele sale erau încă înconjurate de al ei, așteptând o reacție care să-l facă să îi rupă și mai rău osul – dacă asta mai era posibil.
Rhoda scânci și strânse marginea căzii cu cealaltă mână. Trebuia să îndure suferința. Dacă făcea tot ce îi zicea această creatură nemiloasă, putea căpăta sleicul de munte. Accepta rușinea și durerea și îi salva viața mamei sale. Luă o decizie finală.
Încetă să mai scoată vreun sunet, însă nu se nu se putu opri din a cădea în genunchi și din a plânge silențios, sprijinindu-și fruntea de cadă. În ce situație înjositoare ajunsese într-un tip atât de scurt! Bărbatul ăsta nu merita nici măcar să fie privit, dar pentru mama ei, era în stare să facă orice.
Auzi cum apa se mișcă, apoi simți cum o mână rece i se înfige în păr. Se aștepta iar la durere, însă fu surprinsă când Diavolul o mângâie, în schimb.
— Foarte bine, draga mea Rhoda, îi spuse acesta cu o voce calmă.
Îi ridică bărbia și îi privi câteva momente ochii plânși, apoi îi ridică și mâna și îi sărută degetul rupt. Își dori în sinea ei să îl vindece așa cum făcuse cu juliturile, însă nu simți nimic, în afară de un fior înghețat de-a lungul spatelui. Îi studie unghiile negre. Deși ar fi trebuit să o înspăimânte, se simți atrasă de ele. Erau lungi, lucioase și aveau o formă mai frumoasă decât ar avea ale ei vreodată, mai ales că mereu obișnuia să și le roadă. Și încheieturile lui albe erau parcă pictate de zei.
— Îmi vei da sleicul?
Diavolul se încruntă o bătaie de inimă și la fel de repede îi dădu drumul la mână. Luă o cârpă agățată de cadă, o înmuie în apă și începu să își șteargă brațele. Mișcările îi făceau mușchii să se încordeze. Picăturile i se prelingeau pe piele asemenea lacrimilor care îi pătaseră Rhodei obrajii. Își feri privirea de el, căci nu i se părea normal să privească un bărbat dezbrăcat atât de repede.
