!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Copitele cailor nu încetau să se mai lovească de poteca pavată cu piatră. Lacheii încercau în zadar să îi calmeze cu sfecle sau cuburi de zahăr – era prea mare agitație, toată lumea se îngrămădea să iasă din cvartir.
Aureus trecu pe lângă el, împingând ușa de sticlă cu umărul. Avea mâinile pline de cufere și geamantante mari de piele, jobenul îi stătea strâmb pe părul de culoarea focului, iar toate lanțurile și bijuteriile de aur pe care le purta zăngăneau la fiecare pas, ca un cântec care prevestește moartea celor lacomi.
— Nu mai plânge după mine, îi zise majordomul zâmbind. Am să vin peste trei zile. Mișcă-te odată, Zavian!
Gardianul aproape că se împiedică de scări, la cât de mare era grămada de saci pe care o căra în brațe.
— Pleci și tu? îl întrebă Diavolul, apăsându-și mâna pe capul bastonului.
— Îmi pare rău, stăpâne, dar Aureus spune că în Kelec e cel mai bun vin din lume. Cel puțin așa i-a spus Avaya.
— Și mâncare, nu uita de mâncare!
Îi urmări pe cei doi cum se grăbeau să își îndese toate bagajele în trăsură, ca să ajungă primii la Portal. Așa se întâmpla mereu când se organizau baluri la marile curți regale, însă niciodată nu se golise cvartirul ca atunci. Până și lady Serafina plecase cu jumătate de oră în urmă, de îndată ce se înserase. Avaya își luase zborul de dimineață – draga lui verișoară avea multe ocazii de a călători, chiar și în forma ei de bufniță.
Aureus își ridică jobenul din spatele perdelei, iar Zavian îi făcu entuziasmat cu mâna; el nu plecase niciodată și se întreba unde urma să-și ascundă trupul când se transforma într-o statuie de piatră.
Mai rămase ceva timp afară, privind cum fiecare caleașcă dispare printre copacii seculari, învăluiți pe alocuri de ceața roșie care străpungea întunericul. Când se întoarse în cele din urmă în cvartir, așteptă să fie lovit cu un făcăleț în cap, să îi țipe cineva în ureche ca să îl sperie, să alunece pe podeaua lustruită cu ceară de vreunul dintre ei, atunci când erau pedepsiți pentru vreo prostie copilărească făcută de plictiseală.
Dar, mergând cu atenție sporită pe holurile goale, nu se întâmplă niciuna dintre acestea.
Își trecu un deget acoperit de mănușa de un alb impecabil pe un pervaz, apoi pe rama unui tablou. Își dori să găsească acolo măcar o pată subțire de praf, pentru a avea un motiv să dea buzna în colțurile servitorilor ce rămăseseră la conac, să țipe la ei și să-i amenințe că, dacă mai găsește mizerie, o să le taie porția de mâncare din acea zi. Dar nu găsi praf și nici nu avea din ce bucate să le ia, căci Cullen plecase și el. Lady Dacia nu se vedea nicăieri și nici nu avea intenția să o caute ca să depene amintiri la o ceașcă de ceai cu salvie.
