Sub Aripa Diavolului

Epilog

   Știuse că era ceva greșit cu Rhoda încă de când se urcaseră în trăsură și plecaseră spre mărețul castel. Își zisese că era atât de agitată din cauza prințului ce urma să se însoare sau din cauza acelora care o văzuseră cu prințul Velizar în noaptea balului. Dar păruse că se împăcase în sinea ei cu toată lumea.

   Voia să o atingă, să nu îi mai dea drumul niciodată. Voia să dispară de la nunta aceea și să plece undeva unde să fie numai ei doi. Dansase cu ea pentru că voia să o simtă aproape. Își imaginase cât de mult ar fi iubit-o de îndată ce ar fi plecat de la castel.

   Ceva straniu îi înțepase inima când o lăsase să plece la baie. Nu și-ar fi închipuit vreodată că plănuia să fugă.

   Nu avusese nicio idee despre tot ceea ce ascunsese până atunci. Nu înțelegea mare lucru, însă parcă își dăduse seama de tot atunci când o văzuse în dreptul fântânii. Mama lui nu îi mai vorbise și nu i se mai arătase în vise de când fusese nevoit să o omoare, însă știuse în acel moment că era totul doar din vina ei.

   Era singura capabilă să îi explice tot ceea ce trebuia făcut pentru a rupe blestemul. Rhoda nu ar fi fugit dacă nu ar fi știut asta.

   Încerca să nu fie nervos, să nu o urască pentru ce făcuse, să nu se simtă de parcă ar fi fost trădat, dar își zicea de fiecare dată că probabil ar fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul ei. Ar fi făcut la fel dacă nici nu apucase să guste savoarea vieții și ar fi aflat că urma să fie ucis pentru ca cineva să pășească sub lumina soarelui, să poată să își continue existența ca un simplu muritor și să facă lucruri pe care nu le putuse face în acel timp.

   Plănuise să o omoare la început, atunci când o adusese la cvartir și gura ei mare îl urmărea peste tot. Când scotea cuvinte care îl făceau să vrea să o strângă de gât și să scape de o povară. Își zisese că nu era atât de greu să o facă să se îndrăgostească de el, dar fusese surprins de cât de ușor dezvoltase sentimente pentru ea. Plănuia să o omoare oricum, chiar dacă inima sa părea că nu suportă acele gânduri.

   Dar după ce devenise atât de dependent de ea, Cazimir nu mai fusese sigur că era în stare să o sacrifice. Nu își dădea seama dacă putea să trăiască fără ea.

   O voia alături de el pentru vecie, însă în același timp voia să scape de blestem, să le redea libertatea celor care trăiseră sute de ani alături de el, fără să aibă vreo vină.

   Își zisese că avea să aștepte până la sfârșitul iernii, că odată cu topirea zăpezii și cu apariția ghioceilor avea să ia o decizie finală.

   Se ura pentru că îi trecea prin gând să îi ia viața Rhodei.

   Nu știa dacă era ușurat că sufletul lui pereche plecase înainte să fie prea târziu. Nu știa, însă nu putea ignora cât de mult îl durea în coșul pieptului, cât de mult își dorea să o strângă în brațe, să îi miroase parfumul de flori, să îi mângâie pielea ca petalele de trandafiri. Voia să îi audă glasul, să o vadă zâmbind sau strâmbându-se într-un mod caraghios de copilăresc, să o simtă zvârcolindu-se lângă trupul său.

   Teroarea pe care o simțise atunci când o văzuse în dreptul fântânii îl paralizase complet. Nu mai știuse să respire, să se miște, să scoată vreun sunet. Gândul că Rhoda urma să dispară îl terifiase. Ar fi trebuit să fugă spre ea, să treacă prin apă și prin bolovani și să o tragă la pieptul său, să nu îi dea drumul niciodată. Dar rămăsese nemișcat. Atât de mult îl devastase imaginea din fața ochilor săi.

   Dar apoi Rhoda făcuse un pas spre el și îi văzuse dorința de a ajunge la el, de a nu-l lăsa singur. Nu mai voia să fugă, să plece alături de ceilalți. Nu își putea explica ce căuta lordul Tabor acolo, sau chiar și acel vagabond ce aproape o vânduse prințului Valeq și nici ce era în capul Tijei să o însoțească, dar i-ar fi ucis pe toți dacă îndrăzneau să o ia pe Rhoda de lângă el. I-ar fi ucis pe toți de ar fi putut să scape de rădăcinile ce îi prinseseră picioarele în pământ.