Capitolul 31

4.7K 558 62
                                    

   Văzuse în seara balului câțiva soldați murind – nu mai voia să vadă sânge vărsat din cauza ei cât timp urma să trăiască. Și, după felul în care prințul Valeq nu arăta deloc intimidat de prezența Diavolului, ba mai mult, părea că-l sfidează, presimți că dorința nu urma să îi fie îndeplinită.

   — De ce nu sunt surprins să te văd aici? oftă acesta, făcând semn din mână spre ușă. Nu știi că nu e frumos ca un bărbat să intre în dormitorul unei femei?

   — Vorbește cel care nici măcar nu a bătut la ușă, spuse Diavolul, făcând un pas amenințător spre el. Rhoda se grăbi să-l prindă de cot, încercând să îl oprească.

   — De ce aș mai bătea la ușă? Lady Rhoda urmează să îmi fie soție în scurt timp.

   — Mă îndoiesc că lordul Peadar ar da-o unuia care a profitat de momentul ei de neatenție pentru a o prinde. Numai vrednic de ea nu ești, Alteță.

   Zări cum maxilarul prințului zvâcnește de furie, iar zâmbetul ce nu îi părăsea niciodată buzele, dispăru. Trei soldați dădură buzna în cameră, unul dintre ei fiind cel care o făcuse să se prăpădească pe podea. Acesta îi făcu zeflemitor cu ochiul, iar Rhoda își simți buzele strâmbându-i-se în dezgust.

   — De ajuns cu vorba, glăsui Valeq. Rhoda, dragă, vino la mine. Nu voi mai lăsa monstrul ăsta să se atingă de tine.

   Vocea sa fu la fel de impunătoare precum trebuia să fie, la fel și privirea-i rece, însă Rhoda nu dădu niciun semn că ar vrea să se miște din spatele Diavolului sau să-i dea drumul mâinii pe care abia atunci realiză că o ținea strâns, și nici acesta nu păru că avea de gând să facă altceva.

   — Nu pleacă nicăieri.

   Prințul dădu din bărbie spre cei trei bărbați, iar în mâinile lor ridicate la nivelul pieptului apărură pe rând un vârtej de apă și câte două flăcări dogoritoare. Simți un fior trecându-i de-a lungul spatelui și își închise ochii doar pentru o clipă – nu era nicio șansă să se termine totul cu bine.

   — Nu sunt un om care agreează violența, dar nu îmi dai de ales, Diavole.

   Câteva bătăi de inimă numai respirațiile lor se auziră. Apoi, pe neașteptate, un râs fals și înfricoșător izbucni în cameră. Rhoda își dădu cu greu seama că protectorul ei era cel al cărui trup se zguduia sub hohote și se încruntă confuză. Înghiți în sec când și acesta își ridică mâinile, în podul palmelor stându-i aceleași elemente ca ale soldaților.

   Nu rămase singura nedumerită, curioasă și speriată totodată. Ceea ce vedea era imposibil – crezuse că Diavolul nu era melaki, și, chiar dacă ar fi fost, nu ar fi putut manipula două elemente diferite. Un melaki avea o singură abilitate și nu putea dobândi o alta. Își aminti și cum acesta deschisese și închisese ușa în urma ei în prima sa zi la cvartir. Ce altceva mai putea face? Avea o conexiune cu pământul? Putea să vadă viitorul în vise, ca Aureus? Sau mai rău, putea să citească gânduri?

   Rhoda se rugă ca răspunsul la ultima întrebare pe care și-o pusese să fie negativ.

   — În sfârșit, o luptă care nu e plictisitoare, îl auzi murmurând.

   Acesta o privi peste umăr, iar zâmbetul lui batjocoritor o făcu să își dea seama că îi prefera buzele strânse într-o linie fermă, decât să poarte acea umbră falsă.

   — Îți sugerez să mă aștepți afară, lupoaico.

   Își deschise gura.

   — Nu mai vreau să te aud vorbind până nu ajungem acasă, Rhoda.

Sub Aripa DiavoluluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum