Sub Aripa Diavolului

Capitolul 28

   La început, numai un cuplu ce lua cina afară împânzise împrejurul cvartirului, apoi, cu fiecare secundă ce trecea, tot mai mulți oameni începuseră să iasă afară, fie urlând, fie plescăind dezgustați din buze, de parcă s-ar fi plictisit să tot vadă conducte explodând și gloate întregi de șobolani.

   Rhoda nu numără mai mult de două duzine, fără să îi includă pe angajați, ascunsă în spatele unui copac, unde stătuse până atunci. Toți aveau picioarele ude, ceea ce îi dădu de înțeles că nu fusese singura care se făcuse fleașcă.

   O zări pe Tija ieșind pe ușa din spate și se grăbi să o prindă din urmă, având grijă să nu se scoată prea mult în evidență. Fata își mări speriată ochii atunci când o atinse pe umăr, apoi oftă ușurată și se întoarse cu totul spre ea.

   — Aici erai, Rhoda? Te-am căutat peste tot – voiam să vorbesc cu tine.

   — Am ieșit de îndată ce au crăpat țevile, chicoti ea deloc amuzată. Ce vrei să-mi spui?

   Roșcata privi parcă stânjenită în toate părțile, după care o prinse de încheietură și o trase într-o parte, unde se asigură că nu le poate auzi nimeni. Ochii ei verzi ca menta se umplură cu lacrimi.

   — Mai știi, în legătură cu... ah, când credeam că sunt însărcinată – se bâlbâi atât de mult, încât Rhoda abia putu înțelege câteva cuvinte.

   Se încruntă și o mângâie ușor pe braț, acolo unde mâneca scurtă a rochiei cenușii îi lăsa pielea albă descoperită.

   — Oh, pentru numele... nu am rămas însărcinată! răsuflă dintr-o dată, trecându-și dosul palmei peste frunte.

   Rhoda aproape țipă de fericire.

   — Cum ți-ai dat seama de asta? o întrebă curioasă.

   — Păi... știi tu. Credeam că grețurile și amețelile pe care le aveam sunt de la sarcină, dar apoi mi-am amintit ce mi-a spus bunica. Chiar credeam că eram însărcinată, Rhoda, dar, slavă zeilor, am început să sângerez la începutul serii. Nici nu ai idee cât de ușurată sunt! Ce s-ar fi ales de mine dacă aveam un copil în pântece? Și unul din flori, mai ales. Sigur aș fi zburat de aici imediat și m-aș fi întors cu burta până la –

   Zâmbetul începu să piară de pe buzele Rhodei cu cât Tija vorbea mai mult, moment în care simți că îi crapă pământul de sub picioare. Se prinse cu o mână tremurândă de metalul rece al unui felinar și își duse două degete spre tâmplă, începând să maseze locul care începuse să pulseze dintr-o dată. Cât de naivă putuse să fie! Tija, care avea doar șaptesprezece ani, era mult mai conștiincioasă decât ea și fusese atentă la fiecare simptom ciudat care i se întâmplase.

   Iar ea, ea dăduse vina pe mâncarea delicioasă a lui Cullen pentru că se îngrășase atât de mult și crezuse că pădurea încă nu o suporta și de aceea mai avea câteodată grețuri. Și sângerările... sângerase în prima săptămână în care plecase cu regimentul atât de mult, încât crezuse că urma să moară pe drum, dar apoi... apoi nimic.

   — Te simți bine, Rhoda? o întrebă Tija, încruntându-se îngrijorată.

   Nu își putu găsi glasul ca să îi răspundă, așa că rămase nemișcată, cu ochii plini de lacrimi și o mie de griji în minte. Oftă și scutură frenetic din cap; din fericire, sau poate din păcate, Tija parcă îi ghici gândurile, căci ochii ei verzi se holbară și își acoperi buzele cu mâna.

   — Zeilor, nu îmi spune...! Rhoda, nu mă îngrijora degeaba. Nu ți-a venit ciclul luna trecută? Și luna asta?

   Clătină debusolată din cap.