Sub Aripa Diavolului

Capitolul 34

   După ceea ce trecu ca un secol, Diavolul abia își termină baia în ligheanul micuț, plin cu apă fiartă, parcă încălzită atât de mult de Rhoda special pentru a se opări ca o găină. După ce fusese supus unei torturi îndelungate și se văzuse nevoit să cedeze – în numele tuturor lucrurilor care îi apăraseră masculinitatea până atunci – Nela ciocănise în ușa odăii și le spusese că apa era gata.

   Nu mai apucaseră să vorbească, întrucât după aceea intrase în cuhnia sărăcăcioasă și se așezase la masa cu trei picioare pentru a servi cina făcută de Rhoda: supă de găină și mămăligă cu brânză și pâine caldă, atât cât își permitea magazia bătrânei să ofere. În mod normal, nu mânca cu zilele, însă atunci își dori să guste din mâncărurile fetei, care erau mult mai bune decât s-ar fi așteptat. Nela le tot pusese întrebări despre ei și o mințise de fiecare dată cu nerușinare, însă de cele mai multe ori tăcu pentru ca femeia să nu mai privească spre el, spre mâinile lui cu unghii negre pe care nu le lăsa aproape niciodată la vedere. Afurisite să fie mănușile pe care le pierduse!

   Însă, brusc, în mijlocul mesei, Rhoda sări de pe scaun, încă îmbrăcată în pantalonii și tunica de la cvartir, și ieși fugind din bucătărie, aproape să se împiedice de pragul ușii. Simți nevoia să o ia pe urma ei, dar stătu locului și își învârti lingura în ciorba care l-ar fi făcut până și pe Cullen să saliveze.

   Când o auzi pe Nela oftând, își ridică nedumerit privirea spre ea.

   — Ce te frământă, bătrâno?

   Nela rupse din miezul pâinii și începu să mestece, parcă vrând să amâne răspunsul întrebării. Văzând că nu își dezlipește privirea de pe chipul ei plin de riduri, femeia îi aruncă o ocheadă și clătină din cap.

   — Nevasta ta, Iaromira, crede că dacă sunt bătrână, sunt și surdă și oarbă. Recunosc orice emoție de pe chipul unei femei. A ta bănuiește că ți-ar purta copilul în pântece, băiete.

   Un fior straniu îi trecu de-a lungul spatelui, iar lingura îi căzu în castron. Se încruntă spre Nela și așteptă ca aceasta să izbucnească în hohote de râs, dar numai focul ce trosnea în vatră ținea liniștea departe. Când nu mai zise nimic, începu să se panicheze.

   În primul rând, pentru că Rhoda nu era soția lui.

   În al doilea rând, abia de o sărutase de două ori, și dacă nu se transformase cumva peste noapte într-un zeu, atunci copilul acela nu avea cum să fie al lui sub niciun chip.

   De atât de mult timp își dorise să audă acele cuvinte pe care le rostise Nela, însă nu sub forma unei minciuni. Trăise destul de mult încât să știe ce îi lipsea în viață, și acel lucru era o familie, chiar dacă își pierduse de mult timp speranța.

   — Nu știi ce vorbești, bătrâno, își drese glasul și îi zise.

   — De ce aș vrea să te mint? Aș fi mai mult decât fericită să ai un copil, dragule, da' după chipul nevestei tale, îmi dau seama că nu o bucură deloc sarcina asta. Dacă ai fi sărac și urât și un mitocan, aș înțelege-o. Sper că nu ai forțat-o –

   — Bineînțeles că nu! o întrerupse, nevrând să audă restul dojanei.

   Nu i-ar face niciodată astfel de lucruri Rhodei.

   Pentru o clipă își dori să se oprească timpul în loc, să se gândească la toate momentele în care Rhoda ar fi putut da de înțeles că ar fi însărcinată, însă niciunul nu îi atrase atenția.

   Se ridică și el de la masă și își șterse mâinile de prosop, apoi făcu semn cu bărbia spre ușă.

   — Vom face o plimbare. Nu ne aștepta, poți să te culci.