!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Într-adevăr, nici nu terminase bine bărbatul cu vorbitul, că un țipăt sfâșietor se auzi din cealaltă parte a taberei, apoi un strigăt de atenționare, și, în final, zona fu împânzită de soldați cu arme și săbii în mâini, unii dintre ei prea buimaci ca să își dea seama ce se întâmplă.
Dacă Rhoda nu ar fi auzit previziunea celui de la picioarele ei, probabil că nici ea nu și-ar fi dat seama că erau atacați. Avu o secundă în care parcă ar fi vrut să fie ea cel care îi ia viața, pentru că nu avusese demnitatea să îi anunțe ce urma să se întâmple, imediat cum se trezise din somn. Dar nu era timp de asta, mai ales că nu era sigur să rămână în același loc. Să nu uite de faptul că viața prințului era mai importantă decât a tuturora de acolo.
Se dădu speriată un pas în spate. Un glonț își găsi calea chiar prin locul în care stătuse cu câteva secunde în urmă și se înfipse zgomotos în craniul soldatului noc'mora. Sângele îi împroșcă din cap și până-n picioare, și, dacă prințul nu ar fi tras-o de mână spre cortul comandantului, fata s-ar fi aplecat să vomite.
Gloanțe. Atacatorii lor aveau arme, spre marea ei mirare. Puștile și pistoalele fuseseră create nu cu mult timp în urmă, și, deși se răspândiseră chiar și pe piața neagră ca furnicile dintr-un mușuroi fără regină, erau destul de scumpe și nu multe persoane își permiteau să cumpere chiar și cel mai mic pistol. Tarzivona era un regat bogat, nu la fel ca Vranya sau Sowaszka, sau ca țările mici din Ținuturile Calde, în care parcă toți crabii săpau în nisip și găseau diamante, însă mai bine de jumătate din soldați încă luptau cu săbii și pumnale.
Rhoda nu mai fusese într-o ambuscadă înainte. Rhoda nu fusese nevoită să se aplece și să sară nebunește ca să se ferească de gloanțe înainte. Rhoda nu se agățase așa de strâns de Prințul Laș înainte.
Probabil că și el era în aceeași măsură de speriat ca și ea, însă făcuse un lucru bun că o pornise din loc. O ținea cu o mână de încheietură, iar degetele celei drepte erau strâns încolăcite pe plăseaua săbii sale.
Suntem terminați, gândi ea, privind mâna în care ținea sabia, căci, din cauza adrenalinei, poate, până și prințul uitase că era stângaci.
Intrară în cort gâfâind. Un glonț străpunse materialul dur al acestuia și se înfipse în masa de lemn acoperită cu hărți și pioni ce arătau pozițiile armatelor, trântind-o cu o bufnitură puternică la pământ. Genunchii Rhodei tremurară de frică. Privi în jur și întâlnii ochii confuzi ai prințului – comandantul era lăsat fără suflare pe jos, având în mână sabia pe care ea o luase mai devreme.
Sfântă zeiță Fama, își zise rugătoare în gând. Bărbatul care trebuia să îi conducă era mort și totul în jurul lor era un haos total. Nici măcar nu știa cine îi ataca. Erau mulți? Erau puternici? Se aflau și melaki printre ei? Dacă da, atunci nu era nicio cale de scăpare pentru armata lor. Melaki erau oameni binecuvântați de zei cu darul de a controla elementele naturii – apa, aer, foc, pământ, și puțini dintre ei aveau darul de a prezice lucruri prin vise, cum fusese soldatul care murise, iar alții aveau darul minții, putând să îți ghicească sentimentele, poate chiar să îți citească și gândurile. Rhoda se ruga numai să nu fie melaki.
