!Fantezie romantică!
Pecetea Blestemaților #1
Rhoda Peadar nu și-ar fi închipuit în veci că regimentul ei urma să fie atacat de ființe deloc umane. Ori că printre ei se afla lordul Pădurii Roșii, Diavolul căruia tatăl ei urma să i-o dea pentru ca...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Felinarele luminau potecile pavate cu piatră cubică, printre care începuseră să se veștejească firișoarele de iarbă ce fuseseră cândva de un verde crud. Florile plantate în ronduri de jur împrejurul grădinii își strânseseră petalele, protejându-și astfel miezul parfumat de frigul nopții. Nu mai era mult până să se prefacă într-un covor ruginiu, să rămână despuiate și fără grație. Toamna nu ierta pe nimeni.
Rhoda aproape țipă când spinii uscați ai unui trandafir îi zgâriară ușor pielea mâinii. Îi luă doar o bătaie de inimă și o privire curioasă de la prințul Velizar să realizeze că nu era în Grădina de Otravă din Pădurea Roșie.
— Nu ești de acord cu mine, lady Rhoda? o întrebă, întorcându-și capul spre fântâna arteziană a cărei apă se răsfrângea în valuri de dantelă.
Mulțumi cerului că era prea întuneric ca acesta să îi vadă roșeața ce îi colorase obrajii. Prințul nu era deloc un bărbat ușor de ignorat. Și nu se referea doar la frumusețea lui, la părul negricios și ochii verzi, la fel de scânteietori ca cei albaștri ai lui Lachlan, ci și la șarmul său, la felul cum rotunjea fiecare cuvânt în tarzivona care acum i se părea mai poetică și mai frumoasă ca niciodată. Dar evenimentele din ultimul timp nu îi dădeau pace și abia își mai amintea frânturi din ce vorbise acesta încă de când dăduse de ea pe holurile castelului și o scosese afară.
— Ba da, sigur că da... îngăimă, încercând să pară sinceră.
— Credeam că e un arcaș mai priceput, însă regele Karstan părea că nici nu știe să tragă de coardă. Mă rog, se prea poate ca tata să-i fi turnat prea mult vin pe gât. Consilierul acela, Karavin, a luat asupra sa toată rușinea regelui prin iscusința sa de a mânui arcul.
Rhoda mări ochii de surprindere și privi peste umăr. Dacă ar fi auzit cineva că fusese de acord că regele habar nu avea să tragă cu arcul, atunci la bal s-ar fi servit capul ei, în loc de tort. Velizar chicoti când îi surprinse privirea și își strânse mâna peste a ei, încolăcită în jurul cotului său.
— Nu-ți face griji. M-am asigurat că suntem singuri în seara asta.
Ar fi trebuit să se simtă cu adevărat ușurată, însă știa mai bine decât oricine că astfel de cuvinte rostite unei fete nu erau deloc de bun augur, venite chiar și din partea unui prinț. Dacă ar fi avut sânge regal în vene, ar fi fost însoțită zi și noapte de cel puțin două slujitoare; dar nu avea, iar de când se știa singurul ei însoțitor era Gucra, pe care îl lăsase la porțile castelului. Oamenii nu considerau un lup a fi la fel de cuminte cu ei cum era cu Rhoda. Și pe bună dreptate.
Își ridică pieptul, să simtă răceala tăișului pumnalului pe care îl căra mereu, oriunde, sub materialul rochiei. Nu că ar fi îndrăznit să atace un prinț străin cu el.
