Sub Aripa Diavolului

Capitolul 38

   Săgeata își rată ținta.

   Din nou.

   — Asta nu e corect! se smiorcăi Rhoda, bătând înfumurată cu piciorul în pământ; poalele rochiei ei ajunseră îmbibate în noroi. Nu pot să văd nimic.

   În dreapta ei, Diavolul rânji mândru și amuzat. Toate săgețile sale se aflau în mijlocul țintei pe care o vopsise pe trunchiul unui copac cu doar un ceas în urmă, pentru a-i face Rhodei pe plac. Într-adevăr, felinarul abia lumina acolo unde bucățile subțiri de lemn erau înșirate pe jos, iar faptul că o vedea atât de enervată că nu-i putea demonstra cât de bine știa să folosească diverse arme îl făcea să o privească de parcă ar fi fost o comoară, iar el un pirat ce o căutase toată viața.

   Făcuseră multe în ultimele zile. În ultimele nopți, mai bine spus. Cântaseră toate partiturile pe care le găsiseră în camera de muzică, se holbaseră la toate tablourile pe care lordul Tabor le lăsase în camera de pictură, Diavolul făcând bâză de cât de sensibil era așa-zisul său prieten, admiraseră florile din Grădina de Otravă, care parcă se închinau în fața stăpânului lor. Îi povestise totul Rhodei despre ele, despre cât de multă grijă avea mama lor de frumoasa grădină și cât de mult le prețuia, căci îi aminteau de ea, într-un oarecare fel.

   Iar apoi fata îl rugase să o învețe să tragă cu pistolul, întrucât Miloje doar îi arătase cum se folosea. Îl înfuriase amintirea faptului că vechiul său prieten stătuse atât de aproape de ea, însă îl liniștise faptul că Rhoda nu se arătase fermecată, așa cum erau toate femeile care vorbeau cu soldatul cu păr azuriu.

   Nu mai ținea minte câte arme folosiseră până ajunseseră la arc. Își scutură capul când bombănelile Rhodei deveniră insistente. Arăta ca un cățel părăsit pe marginea drumului – picurii mici de ploaie îi udaseră părul, dar ea nu părea că îi simte. Insistase să se întoarcă în cvartir; nu voia să o vadă răcind după durerile prin care trecuse.

   — Ar trebui să facem asta pe timpul zilei, strigă ca și cum era destul de evident. Ai fi uimit să vezi cât de bine trag cu adevărat.

   Un zâmbet trist îi apăru în colțul buzelor. Când văzu că nu zice nimic, Rhoda se întoarse pe călcâie să-l privească, iar entuziasmarea îi dispăru de pe chip.

   — Oh, murmură. Îmi pare rău, nu mi-am dat seama.

   - Este în regulă, o asigură.

   Se mințea singur, știa asta prea bine. Nu își dorea nimic mai mult decât să își petreacă zilele cu Rhoda, lăsând soarele să îi mângâie cu razele lor.

   Sufletul lui pereche țopăi spre el și aruncă arcul pe pământ la picioarele lor. Îi luă mâna între palmele ei micuțe și o așeză pe obrazul cu cicatricea a cărei secret îl aflase. Se înfioră. Încă nu se putea obișnui cu faptul că fata îi scotea mănușile de fiecare dată; nu mai ținea minte când fusese ultima dată în care le mai purtase în preajma ei.

   — Este în regulă, șopti și ea. Poți să atingi soarele pe pielea mea și să-i simți căldura pe buzele mele.

   — Tu ești soarele meu, șopti Diavolul.

   Nu își putu înfrâna inima din a bate haotic. Știa că Rhoda dormea destul de puțin pentru că încă se trezea ziua și se plimba prin grădina cvartirului. Astrul nu prea mai ieșea de după nori, acum că se apropiau ninsorile, dar avea dreptate. Soarele era peste tot pe trupul ei. Pe piele. În ochi. Pe buze. În zâmbetul ei, în suflet.

   Îi cuprinse fața în căușul palmelor. Era dornică să fie sărutată așa cum era și el. Și era gata să o sărute, dar cineva gemu de parcă ar fi fost pe cale să verse. Priviră amândoi în jur, apoi spre unul dintre balcoanele cvartirului. Era destul de departe de unde erau ei, însă tot putu să observe linia strâmbă pe care o formau buzele Serafinei. Purta nimic mai mult decât un furou roz ce strălucea sub lumina lunii, iar Miloje nu lipsea de lângă ea.